Recomand atenției dvs! o imagine din arhivele românești ce fac referință la Mănăstirea Dobruşa, județul Soroca, România, anul 1926.
Mănăstirea este situată la 58 km distanţă de oraşul Orhei, 100 km de Chişinău, la 4 km de Cotiujeni şi 9 km de gara Cobâlnea, lângă localitatea Şoldăneşti, pe o colină înclinată şi împrejmuită de dealuri acoperite de păduri seculare. Dinspre partea sud-vestică, complexul mănăstiresc este deschis, iar din partea nordică şi sudică este înconjurat de coline împădurite. De sub una dintre coline izvorăsc trei părăiaşe care străbat grădinile şi viile mănăstirii şi care, unindu-se formează înspre vest trei heleştee care se varsă în râul Dobruşa. Mănăstirea are una dintre cele mai frumoase şi pitoreşti poziţii spaţiale şi gospodăreşti.
Din cronici aflăm că domnitorul Petru Rareş închina în anul 1527 satul Dobruşa cu moşiile sale Mănăstirii Probota, ctitorie voievodală. Urmaşul muşatinilor era încântat de peisajul de basm din împrejurimile Dobruşei, de dealul cu trei cruci, numit în popor “Golgota”, unde căzuseră în luptă trei viteji ai marelui Ştefan. A fost întemeiată în 1772 de către călugărul Ioasaf, venit de la Mănăstirea Probota din judeţul Suceava. Acesta după ce a dobândit aprobarea ieromonahului Eftimie de la Mănăstirea Curchiul, a construit în acel an într-o frumoasă poiană unde creştea un păr sălbatic o minunată biserică din bârne. Odată cu apariţia bisericii de pe malul râului Dobruşa au apărut şi primele bordee ale vetrei unui nou sat.
Din cauze necunoscute, Ioasaf se va întoarce la Mănăstirea Probota fără însă a termina construcţia mănăstirii. Aceasta a fost finisată prin anul 1785 de către ieromonahul Eftimie de la
Mănăstirea Curchiul, ajutat de călugării Sofan, Pamva, Iezechil, Arsenie şi Macarie. Biserica a fost sfinţită, primind hramul Sf. Nicolae. În preajma ei s-au construit un şir de chilii. Dobruşa se subordona Mănăstirii Probota printr-o decizie luată de Petru Rareş, iar mai târziu a devenit posesiune a patriarhiei Ierusalimului, obligată să plătească anual danii mari sau arenda.
Când numărul de călugări crescu şi nu ajungea apa, biserica a fost mutată în valea unde şiroiau mai multe izvoare. În 1882, cu sprijinul boierului Toma Cozma din Iaşi, a fost finisată
construcţia Bisericii Sfântul Nicolae, care poartă amprenta stilului tradiţional al arhitecturii moldoveneşti. În prezent ea este şi principala biserică a Mănăstirii Dobruşa, acoperită cu tablă, având un bogat diaconicon şi dispunând de obiectele bisericeşti necesare. La schit, în locul bisericii din lemn, în 1839 a fost construită alta, din piatră, în stil neoclasic, în formă de cruce. Pe teritoriul schitului a rămas în continuare cimitirul mănăstirii. De asemenea, la 1847, în vale
pe locul nou, lângă biserica de vară a fost construită din piatră biserica de iarnă având hramul Schimbarea la Faţă, precum şi chiliile egumenului. S-au mai zidit apoi clopotniţa de lângă catedrală, trapeza cu trei niveluri pentru fraţi, bucătăria, arhondaricul din piatră cu 14 camere şi depozitul. Au mai fost construite câteva chilii din lemn pe fundament de piatră, acoperite parţial cu şindrilă şi parţial cu stuf, dar bine tencuite şi văruite. Sus, pe piscul colinei, în locul vechii bisericuţe din lemn funcţionează biserica de piatră construită pe teritoriul cimitirului din apropiere. În anul 1908 mănăstirea avea 1.872 ha de teren arabil, situate în diferite locuri. Lângă biserică se mai aflau suprafeţe întinse de livezi şi trei podgorii, iar câteva case fuseseră construite la Chişinău, Teleneşti şi Bălţi. Mănăstirea avea o bibliotecă bogată şi tipografie.
Pe lângă mănăstire funcţina un atelier de producerea ţiglei, câteva mori şi o fabrică de ulei. Începând din anii 70 ai sec. XIX aici a funcţionat chiar o şcoală pentru 30-35 de copii din satele vecine. În anul 1924 a fost înfiinţată şcoala de cântăreţi. Pe timpul episcopului Visarion Puiu, mănăstirea a cunoscut o perioadă de înflorire atât spirituală cât şi materială. În cadrul mănăstirii mai funcţionau un cor şi un seminar. Mănăstirea Dobruşa, după cum afirma cândva profesorul universitar I. Simionescu în Buletinul eparhial Episcopia Hotinului (din anul 1928) dispunea nu numai de o privelişte pitorească, de o înaltă şi eficace organizare economică, dar reprezenta un adevărat centru de spiritualitate şi de cultură românească care deţinea unul din locurile de frunte în Basarabia. În anul 1919 mănăstirea avea peste 2.000 de ha de pământ, în anul 1940 cunoştea o deplină înflorire.
În anul 1959 ea a fost închisă, fiind transformată în spital şi în depozite. Schitul aflat în deal a devenit tabără pionierească, vechiul cimitir al mănăstirii fiind nivelat cu buldozerele şi transformat în teren sportiv. Au fost distruse şi crucile de pe dealul „Golgotei”. În clădirile mănăstirii a fost organizată o şcoală-internat auxiliară ai cărei elevi, după foarte scurt timp au distrus icoanele şi au risipit biblioteca. Mănăstirea fost redeschisă în 1993, fiind în prezent parţial restabilită. Din 1994, cu binecuvântarea mitropolitului Vladimir, arhimandritul Damian şi ieromonahul Nectarie, împreună cu credincioşii au reîntors la viaţă activă mănăstirea, au reparat toate bisericile, le-au împodobit cu pictură şi icoane şi au terminat reparaţia schitului. Călugărul Sofian Boghiu, refugiat în timpul ocupaţiei din 1940, este astăzi stareţul Mănăstirii Sf. Antim Ivireanul din Bucureşti şi el a donat Mănăstirii Dobruşa 4.000 de cărţi având subiect religios, din biblioteca sa. În aceste vremuri mai prielnice, cele trei cruci care rămăseseră doar în memoria oamenilor au fost reinstalate pe dealul “Golgotei”. Mănăstirea cu împrejurimile ei a devenit din nou un loc de atracţie pentru oamenii credincioşi şi pentru turişti.
Mănăstirea Dobruşa poate servi şi drept exemplu de influenţă benefică a stilului baroc polonez asupra arhitecturii moldoveneşti. Ansamblul mănăstirii este amplasat pe o platformă dreptunghiulară, cu poarta şi clopotniţa situate în colţul dinspre nord. În centrul curţii se înalţă biserica de vară cu hramul Sfântul Nicolae, cel mai impunător edificiu al complexului. Ea este
de plan longitudinal având trei turle situate una după alta, pe o axă de asemenea longitudinală. Streaşina clădirii, alungită, îi accentuează astfel originalitatea. Partea naosului se delimitează prin trei abside semicirculare. Tamburul octogonal al turlei este ornamentat cu cornişe şi cu pilaştri plaţi, situaţi la colţuri. În interior nu au fost însă păstrate picturile murale, păstrându-se totuşi atmosfera originală a încăperii.
Clopotniţa este plasată în preajma porţii; este posibil ca anterior să fi fost situată chiar deasupra acesteia, deoarece primul ei nivel prezintă o trecere penetrantă cu două arce. Partea superioară a clopotniţei, rigid fixată, crează însă o impresie de gravitate. Cupola este mică şi reliefată, luînd forma unei curbe, element tipic pentru bisericile moldoveneşti de tip clopoţel.
Biserica catedralei este interesantă prin situarea pe o singură axă longitudinală a celor trei tambururi bine luminate, cu turle majestuoase. Cu toate că ea are o compoziţie originală şi conţine elemente de influenţă străină, aceasta păstrează totuşi în multe privinţe particularităţile arhitecturii moldoveneşti din sec. XVII- începutul sec. XX. Volumele masive ale bisericii sunt decorate simplu şi elegant. Pentru ornamentare au fost alese colţurile bine fixate şi rotunjite, pilaştrii zvelţi, frizele având denticule plate şi cornişe în trepte mărunt gradate. Foarte reuşit garnisite sunt şi faţadele clopotniţei. Ponderea formelor principale determină construcţiei un caracter arhitectural asemănător cu cel al catedralei.
Astăzi, Mănăstirea Dobruşa are trei biserici: biserica de vară Sfântul Nicolae, biserica de iarnă Schimbarea la Faţă şi biserica de sus, din cimitir, construită în locul vechii biserici de lemn. Dimensiunile bisericii de vară sunt: lungimea 37 m şi lăţimea 15 m, avînd coficientul proporţiilor de 2,47.
În general, arhitectura Mănăstirii Dobruşa, dar în special a Bisericii Sfântul Nicolae reprezintă un model de stilizare arhitecturală a direcţiei naţional-romantice. Formele plastice tradiţionale (planul cu trei încăperi succesive, având un caracter alungit şi trilobat) se împletesc
volumetric cu elementele ordinului în decorul faţadei. Biserica este orientată pe axa planului est-vest. Partea altarului este delimitată prin trei abside semicirculare. Biserica de vară, ca un rezultat al procesului de sinteză, păstrează însă şi unele elemente ale stilului moldovenesc din sec. XVII, de exemplu decoraţia pilaştrilor şi a cornişelor. Ferestrele nişelor sunt de formă ovală. După altar, orientarea bisericii este estică cu o deviere de 3º spre nord.
Bisericile au contraforturi din stânga şi din dreapta absidelor. Mănăstirii Dobruşa, în linii generale, îi este propriu stilul moldovenesc cu influenţe ale arhitecturii baroce.
Sursa: Daniel Siegfriedsohn, Flikr.com
Mănăstirea este situată la 58 km distanţă de oraşul Orhei, 100 km de Chişinău, la 4 km de Cotiujeni şi 9 km de gara Cobâlnea, lângă localitatea Şoldăneşti, pe o colină înclinată şi împrejmuită de dealuri acoperite de păduri seculare. Dinspre partea sud-vestică, complexul mănăstiresc este deschis, iar din partea nordică şi sudică este înconjurat de coline împădurite. De sub una dintre coline izvorăsc trei părăiaşe care străbat grădinile şi viile mănăstirii şi care, unindu-se formează înspre vest trei heleştee care se varsă în râul Dobruşa. Mănăstirea are una dintre cele mai frumoase şi pitoreşti poziţii spaţiale şi gospodăreşti.
Din cronici aflăm că domnitorul Petru Rareş închina în anul 1527 satul Dobruşa cu moşiile sale Mănăstirii Probota, ctitorie voievodală. Urmaşul muşatinilor era încântat de peisajul de basm din împrejurimile Dobruşei, de dealul cu trei cruci, numit în popor “Golgota”, unde căzuseră în luptă trei viteji ai marelui Ştefan. A fost întemeiată în 1772 de către călugărul Ioasaf, venit de la Mănăstirea Probota din judeţul Suceava. Acesta după ce a dobândit aprobarea ieromonahului Eftimie de la Mănăstirea Curchiul, a construit în acel an într-o frumoasă poiană unde creştea un păr sălbatic o minunată biserică din bârne. Odată cu apariţia bisericii de pe malul râului Dobruşa au apărut şi primele bordee ale vetrei unui nou sat.
Din cauze necunoscute, Ioasaf se va întoarce la Mănăstirea Probota fără însă a termina construcţia mănăstirii. Aceasta a fost finisată prin anul 1785 de către ieromonahul Eftimie de la
Mănăstirea Curchiul, ajutat de călugării Sofan, Pamva, Iezechil, Arsenie şi Macarie. Biserica a fost sfinţită, primind hramul Sf. Nicolae. În preajma ei s-au construit un şir de chilii. Dobruşa se subordona Mănăstirii Probota printr-o decizie luată de Petru Rareş, iar mai târziu a devenit posesiune a patriarhiei Ierusalimului, obligată să plătească anual danii mari sau arenda.
Când numărul de călugări crescu şi nu ajungea apa, biserica a fost mutată în valea unde şiroiau mai multe izvoare. În 1882, cu sprijinul boierului Toma Cozma din Iaşi, a fost finisată
construcţia Bisericii Sfântul Nicolae, care poartă amprenta stilului tradiţional al arhitecturii moldoveneşti. În prezent ea este şi principala biserică a Mănăstirii Dobruşa, acoperită cu tablă, având un bogat diaconicon şi dispunând de obiectele bisericeşti necesare. La schit, în locul bisericii din lemn, în 1839 a fost construită alta, din piatră, în stil neoclasic, în formă de cruce. Pe teritoriul schitului a rămas în continuare cimitirul mănăstirii. De asemenea, la 1847, în vale
pe locul nou, lângă biserica de vară a fost construită din piatră biserica de iarnă având hramul Schimbarea la Faţă, precum şi chiliile egumenului. S-au mai zidit apoi clopotniţa de lângă catedrală, trapeza cu trei niveluri pentru fraţi, bucătăria, arhondaricul din piatră cu 14 camere şi depozitul. Au mai fost construite câteva chilii din lemn pe fundament de piatră, acoperite parţial cu şindrilă şi parţial cu stuf, dar bine tencuite şi văruite. Sus, pe piscul colinei, în locul vechii bisericuţe din lemn funcţionează biserica de piatră construită pe teritoriul cimitirului din apropiere. În anul 1908 mănăstirea avea 1.872 ha de teren arabil, situate în diferite locuri. Lângă biserică se mai aflau suprafeţe întinse de livezi şi trei podgorii, iar câteva case fuseseră construite la Chişinău, Teleneşti şi Bălţi. Mănăstirea avea o bibliotecă bogată şi tipografie.
Pe lângă mănăstire funcţina un atelier de producerea ţiglei, câteva mori şi o fabrică de ulei. Începând din anii 70 ai sec. XIX aici a funcţionat chiar o şcoală pentru 30-35 de copii din satele vecine. În anul 1924 a fost înfiinţată şcoala de cântăreţi. Pe timpul episcopului Visarion Puiu, mănăstirea a cunoscut o perioadă de înflorire atât spirituală cât şi materială. În cadrul mănăstirii mai funcţionau un cor şi un seminar. Mănăstirea Dobruşa, după cum afirma cândva profesorul universitar I. Simionescu în Buletinul eparhial Episcopia Hotinului (din anul 1928) dispunea nu numai de o privelişte pitorească, de o înaltă şi eficace organizare economică, dar reprezenta un adevărat centru de spiritualitate şi de cultură românească care deţinea unul din locurile de frunte în Basarabia. În anul 1919 mănăstirea avea peste 2.000 de ha de pământ, în anul 1940 cunoştea o deplină înflorire.
În anul 1959 ea a fost închisă, fiind transformată în spital şi în depozite. Schitul aflat în deal a devenit tabără pionierească, vechiul cimitir al mănăstirii fiind nivelat cu buldozerele şi transformat în teren sportiv. Au fost distruse şi crucile de pe dealul „Golgotei”. În clădirile mănăstirii a fost organizată o şcoală-internat auxiliară ai cărei elevi, după foarte scurt timp au distrus icoanele şi au risipit biblioteca. Mănăstirea fost redeschisă în 1993, fiind în prezent parţial restabilită. Din 1994, cu binecuvântarea mitropolitului Vladimir, arhimandritul Damian şi ieromonahul Nectarie, împreună cu credincioşii au reîntors la viaţă activă mănăstirea, au reparat toate bisericile, le-au împodobit cu pictură şi icoane şi au terminat reparaţia schitului. Călugărul Sofian Boghiu, refugiat în timpul ocupaţiei din 1940, este astăzi stareţul Mănăstirii Sf. Antim Ivireanul din Bucureşti şi el a donat Mănăstirii Dobruşa 4.000 de cărţi având subiect religios, din biblioteca sa. În aceste vremuri mai prielnice, cele trei cruci care rămăseseră doar în memoria oamenilor au fost reinstalate pe dealul “Golgotei”. Mănăstirea cu împrejurimile ei a devenit din nou un loc de atracţie pentru oamenii credincioşi şi pentru turişti.
Mănăstirea Dobruşa poate servi şi drept exemplu de influenţă benefică a stilului baroc polonez asupra arhitecturii moldoveneşti. Ansamblul mănăstirii este amplasat pe o platformă dreptunghiulară, cu poarta şi clopotniţa situate în colţul dinspre nord. În centrul curţii se înalţă biserica de vară cu hramul Sfântul Nicolae, cel mai impunător edificiu al complexului. Ea este
de plan longitudinal având trei turle situate una după alta, pe o axă de asemenea longitudinală. Streaşina clădirii, alungită, îi accentuează astfel originalitatea. Partea naosului se delimitează prin trei abside semicirculare. Tamburul octogonal al turlei este ornamentat cu cornişe şi cu pilaştri plaţi, situaţi la colţuri. În interior nu au fost însă păstrate picturile murale, păstrându-se totuşi atmosfera originală a încăperii.
Clopotniţa este plasată în preajma porţii; este posibil ca anterior să fi fost situată chiar deasupra acesteia, deoarece primul ei nivel prezintă o trecere penetrantă cu două arce. Partea superioară a clopotniţei, rigid fixată, crează însă o impresie de gravitate. Cupola este mică şi reliefată, luînd forma unei curbe, element tipic pentru bisericile moldoveneşti de tip clopoţel.
Biserica catedralei este interesantă prin situarea pe o singură axă longitudinală a celor trei tambururi bine luminate, cu turle majestuoase. Cu toate că ea are o compoziţie originală şi conţine elemente de influenţă străină, aceasta păstrează totuşi în multe privinţe particularităţile arhitecturii moldoveneşti din sec. XVII- începutul sec. XX. Volumele masive ale bisericii sunt decorate simplu şi elegant. Pentru ornamentare au fost alese colţurile bine fixate şi rotunjite, pilaştrii zvelţi, frizele având denticule plate şi cornişe în trepte mărunt gradate. Foarte reuşit garnisite sunt şi faţadele clopotniţei. Ponderea formelor principale determină construcţiei un caracter arhitectural asemănător cu cel al catedralei.
Astăzi, Mănăstirea Dobruşa are trei biserici: biserica de vară Sfântul Nicolae, biserica de iarnă Schimbarea la Faţă şi biserica de sus, din cimitir, construită în locul vechii biserici de lemn. Dimensiunile bisericii de vară sunt: lungimea 37 m şi lăţimea 15 m, avînd coficientul proporţiilor de 2,47.
În general, arhitectura Mănăstirii Dobruşa, dar în special a Bisericii Sfântul Nicolae reprezintă un model de stilizare arhitecturală a direcţiei naţional-romantice. Formele plastice tradiţionale (planul cu trei încăperi succesive, având un caracter alungit şi trilobat) se împletesc
volumetric cu elementele ordinului în decorul faţadei. Biserica este orientată pe axa planului est-vest. Partea altarului este delimitată prin trei abside semicirculare. Biserica de vară, ca un rezultat al procesului de sinteză, păstrează însă şi unele elemente ale stilului moldovenesc din sec. XVII, de exemplu decoraţia pilaştrilor şi a cornişelor. Ferestrele nişelor sunt de formă ovală. După altar, orientarea bisericii este estică cu o deviere de 3º spre nord.
Bisericile au contraforturi din stânga şi din dreapta absidelor. Mănăstirii Dobruşa, în linii generale, îi este propriu stilul moldovenesc cu influenţe ale arhitecturii baroce.
Sursa: Daniel Siegfriedsohn, Flikr.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu