Recomand atenției voastră impresiile scriitorului Mihail Sadoveanu despre orașul Soroca. Fragmentul este preluat din cartea Drumuri basarabene și a apărut în anul 1994 la București, la editura ANTARES. Textul este redat așa cum a fost scris de scriitor. Textul impresiilor se numește Actori pribegi.
Soroca mă surprinde şi mă încântă deodată. E o aşezare pe o coastă răpede a unei coline stâncoase, la malul Nistrului. Pământul descopere pretutindeni blocuri uriaşe de piatră alburie. Cum intrăm, pe drumul Soloneţului, coborâm şerpuitor printre vii si livezi, tovarăşul meu, mazâlul, îmi arată în stânga, în păretele drept și înalt al muntelui, intrarea şi ferestruica unei chilii de pustnic, scobită în piatră de mâna stăruitoare a unui singuratic, de mult, când erau pe aici codri merei. Drumul duce apoi pe lângă măreaţa şi curata apă a Nistrului: pe amândouă malurile starea de război ţine singurătate şi tristeţe. Câteva mori plutitoare stau mohorâte si tăcute pe valuri... Pe treptele colinei râpoase oraşul se înalţă brusc spre cer, cu case albe, livezi şi vii curate. Parcă un capriciu al naturii a făcut să alunece aici, la malul Nistrului, în marginea câmpiei Podoliei, o frântură din Carpaţi... Nistrul face aici o cotitură adânc tăiată. Colina de stânci închide ca o potcoavă apele fluviului. Adăpostită de vânturile din stepe, oglindindu-se în apa liniştită ca într-un lac, cu livezile şi viile ei, cu vilele şi căsuţele ei cochete, Soroca era o staţie climaterică cercetată de depărtaţii moscoviţi. Vapoare treceau în josul şi în susul Nistrului, împrăştiind în aer flori de fum. Acest poetic mijloc de transport era aproape singurul întrebuinţat de locuitori, pentru că drumul de fier n-ajungea pân-aici.. .
Pe acest ţărm, sunt cincisprezece ori douăzeci de ani de atunci, a străbătut o trupă românească de operetă, sub conducerea unui vechi rătăcitor, A. Bobescu. Cinovnicii oraşului cea mai mare parte erau ruşi; rămăşiţele boierimii băştinaşe se rusificau deplin bătând metanii ţarului; mahalaua ora încă moldovenească... Podgorenii si oamenii din livezi grăiau limba veacului trecut. Cei dintâi au alergat la reprezentaţiile trupei ea să audă muzică, cei din urmă ca să asculte vorbă moldovenească.
Eu pe atunci eram copil, îmi spune tovarăşul meu; eram elev al liceului tehnic. Împreună, cu mine umblau la această scoală mulţi soroceni din ţinut, feciori de răzeşi și mazâli. Stăteam în gazdă la Cudalbă ori la moş Ştefan Romaşcanu, plătind pentru toată îngrijirea cinci ruble pe lună... Erau vremuri-îmbelşugate şi fericite. Şi vinul de Soroca era minunat şi se vindea cu oala pe bani mărunţei...
Venirea actorilor pribegi ne-a tulburat, ne-a răscolit sufletul. Aveam cunoştinţă că sunt moldoveni dincolo de Prut, dar despre trecut, despre vechile legături, ştiam numai ce-mi povestiseră bătrânele, care-şi mai aduceau aminte de ,,vremea turcilor” și de năvălirile tătarilor, când erau carele cu două proţapuri... Ne adunam pâlcuri, ne scoteam copeicile şi ne duceam să ascultăm Baba Hârca.
Într-o după-amiază, sub copacii umbroşi de la grădina publică, nu ştiu cum s-a făcut că ne-am trezit în jurul lui Bobescu. El vorbea, noi ascultam. Era un om nalt, frumos, cu mustaţa neagră, cu vocea vibrantă...
Ne spunea despre Moldova de dincolo de Prut şi despre 1812; despre eroica istorie a strămoşilor noştri, despre veacurile de tristeţe; despre nefericirea neamului rupt în patru vânturi, sub stăpâniri străine. Ne vorbea despre scriitori şi poeţi, şi despre nădejdile viitorului. Acest rătăcitor actor de provincie a fost cel mai ascultat profesor de istorie al nostru, într-o după-amiază de vară, în umbra înstelată de lumină, pe când şepcile ruseşti ale cinovnic.ilor foiau în toate părţile pe alei.
Niciodată nu-l voi uita. Atunci întâia oară am simţit că-mi bate cu grăbire inima pentru ceva scump și tainic. După plecarea lui ne-am alcătuit în societate ş-am început a căuta cărţi de dincolo de Prut, pe care le citeam cu nesaţiu în ore fericite...
Paserile călătoare au plecat cătră Moldova. în jurul citadelei cu creneluri, vechea cetăţuie de la Ştefan Vodă, care se odihneşte şi azi mândră în unda Nistrului, ei însă au scuturat seminţe, care au încolţit, au înflorit şi-au rodit... Privind cuibul vechi al războinicilor de odinioară, ne simţeam mazilii, răzeşi, moldoveni, nedespărţiţi de cei de peste blăstămata apă a Prutului. în sufletul nostru de atunci a început un cântec nou, care nu s-a mai stâns...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu