Mănăstirea Dobruşa / județul Soroca, ROMÂNIA (anul 1926). Din proiectul lui Daniel Siegfriedsohn, ”Descoperiți Basarabia și Bucovina de nord”

Recomand atenției dvs! o imagine din arhivele românești ce fac referință la  Mănăstirea Dobruşa, județul Soroca, România, anul 1926.

Mănăstirea este situată la 58 km distanţă de oraşul Orhei, 100 km de Chişinău, la 4 km de Cotiujeni şi 9 km de gara Cobâlnea, lângă localitatea Şoldăneşti, pe o colină înclinată şi împrejmuită de dealuri acoperite de păduri seculare. Dinspre partea sud-vestică, complexul mănăstiresc este deschis, iar din partea nordică şi sudică este înconjurat de coline împădurite. De sub una dintre coline izvorăsc trei părăiaşe care străbat grădinile şi viile mănăstirii şi care, unindu-se formează înspre vest trei heleştee care se varsă în râul Dobruşa. Mănăstirea are una dintre cele mai frumoase şi pitoreşti poziţii spaţiale şi gospodăreşti.
Din cronici aflăm că domnitorul Petru Rareş închina în anul 1527 satul Dobruşa cu moşiile sale Mănăstirii Probota, ctitorie voievodală. Urmaşul muşatinilor era încântat de peisajul de basm din împrejurimile Dobruşei, de dealul cu trei cruci, numit în popor “Golgota”, unde căzuseră în luptă trei viteji ai marelui Ştefan. A fost întemeiată în 1772 de către călugărul Ioasaf, venit de la Mănăstirea Probota din judeţul Suceava. Acesta după ce a dobândit aprobarea ieromonahului Eftimie de la Mănăstirea Curchiul, a construit în acel an într-o frumoasă poiană unde creştea un păr sălbatic o minunată biserică din bârne. Odată cu apariţia bisericii de pe malul râului Dobruşa au apărut şi primele bordee ale vetrei unui nou sat.
Din cauze necunoscute, Ioasaf se va întoarce la Mănăstirea Probota fără însă a termina construcţia mănăstirii. Aceasta a fost finisată prin anul 1785 de către ieromonahul Eftimie de la
Mănăstirea Curchiul, ajutat de călugării Sofan, Pamva, Iezechil, Arsenie şi Macarie. Biserica a fost sfinţită, primind hramul Sf. Nicolae. În preajma ei s-au construit un şir de chilii. Dobruşa se subordona Mănăstirii Probota printr-o decizie luată de Petru Rareş, iar mai târziu a devenit posesiune a patriarhiei Ierusalimului, obligată să plătească anual danii mari sau arenda.
Când numărul de călugări crescu şi nu ajungea apa, biserica a fost mutată în valea unde şiroiau mai multe izvoare. În 1882, cu sprijinul boierului Toma Cozma din Iaşi, a fost finisată
construcţia Bisericii Sfântul Nicolae, care poartă amprenta stilului tradiţional al arhitecturii moldoveneşti. În prezent ea este şi principala biserică a Mănăstirii Dobruşa, acoperită cu tablă, având un bogat diaconicon şi dispunând de obiectele bisericeşti necesare. La schit, în locul bisericii din lemn, în 1839 a fost construită alta, din piatră, în stil neoclasic, în formă de cruce. Pe teritoriul schitului a rămas în continuare cimitirul mănăstirii. De asemenea, la 1847, în vale
pe locul nou, lângă biserica de vară a fost construită din piatră biserica de iarnă având hramul Schimbarea la Faţă, precum şi chiliile egumenului. S-au mai zidit apoi clopotniţa de lângă catedrală, trapeza cu trei niveluri pentru fraţi, bucătăria, arhondaricul din piatră cu 14 camere şi depozitul. Au mai fost construite câteva chilii din lemn pe fundament de piatră, acoperite parţial cu şindrilă şi parţial cu stuf, dar bine tencuite şi văruite. Sus, pe piscul colinei, în locul vechii bisericuţe din lemn funcţionează biserica de piatră construită pe teritoriul cimitirului din apropiere. În anul 1908 mănăstirea avea 1.872 ha de teren arabil, situate în diferite locuri. Lângă biserică se mai aflau suprafeţe întinse de livezi şi trei podgorii, iar câteva case fuseseră construite la Chişinău, Teleneşti şi Bălţi. Mănăstirea avea o bibliotecă bogată şi tipografie.
Pe lângă mănăstire funcţina un atelier de producerea ţiglei, câteva mori şi o fabrică de ulei. Începând din anii 70 ai sec. XIX aici a funcţionat chiar o şcoală pentru 30-35 de copii din satele vecine. În anul 1924 a fost înfiinţată şcoala de cântăreţi. Pe timpul episcopului Visarion Puiu, mănăstirea a cunoscut o perioadă de înflorire atât spirituală cât şi materială. În cadrul mănăstirii mai funcţionau un cor şi un seminar. Mănăstirea Dobruşa, după cum afirma cândva profesorul universitar I. Simionescu în Buletinul eparhial Episcopia Hotinului (din anul 1928) dispunea nu numai de o privelişte pitorească, de o înaltă şi eficace organizare economică, dar reprezenta un adevărat centru de spiritualitate şi de cultură românească care deţinea unul din locurile de frunte în Basarabia. În anul 1919 mănăstirea avea peste 2.000 de ha de pământ, în anul 1940 cunoştea o deplină înflorire.
În anul 1959 ea a fost închisă, fiind transformată în spital şi în depozite. Schitul aflat în deal a devenit tabără pionierească, vechiul cimitir al mănăstirii fiind nivelat cu buldozerele şi transformat în teren sportiv. Au fost distruse şi crucile de pe dealul „Golgotei”. În clădirile mănăstirii a fost organizată o şcoală-internat auxiliară ai cărei elevi, după foarte scurt timp au distrus icoanele şi au risipit biblioteca. Mănăstirea fost redeschisă în 1993, fiind în prezent parţial restabilită. Din 1994, cu binecuvântarea mitropolitului Vladimir, arhimandritul Damian şi ieromonahul Nectarie, împreună cu credincioşii au reîntors la viaţă activă mănăstirea, au reparat toate bisericile, le-au împodobit cu pictură şi icoane şi au terminat reparaţia schitului. Călugărul Sofian Boghiu, refugiat în timpul ocupaţiei din 1940, este astăzi stareţul Mănăstirii Sf. Antim Ivireanul din Bucureşti şi el a donat Mănăstirii Dobruşa 4.000 de cărţi având subiect religios, din biblioteca sa. În aceste vremuri mai prielnice, cele trei cruci care rămăseseră doar în memoria oamenilor au fost reinstalate pe dealul “Golgotei”. Mănăstirea cu împrejurimile ei a devenit din nou un loc de atracţie pentru oamenii credincioşi şi pentru turişti.
Mănăstirea Dobruşa poate servi şi drept exemplu de influenţă benefică a stilului baroc polonez asupra arhitecturii moldoveneşti. Ansamblul mănăstirii este amplasat pe o platformă dreptunghiulară, cu poarta şi clopotniţa situate în colţul dinspre nord. În centrul curţii se înalţă biserica de vară cu hramul Sfântul Nicolae, cel mai impunător edificiu al complexului. Ea este
de plan longitudinal având trei turle situate una după alta, pe o axă de asemenea longitudinală. Streaşina clădirii, alungită, îi accentuează astfel originalitatea. Partea naosului se delimitează prin trei abside semicirculare. Tamburul octogonal al turlei este ornamentat cu cornişe şi cu pilaştri plaţi, situaţi la colţuri. În interior nu au fost însă păstrate picturile murale, păstrându-se totuşi atmosfera originală a încăperii.
Clopotniţa este plasată în preajma porţii; este posibil ca anterior să fi fost situată chiar deasupra acesteia, deoarece primul ei nivel prezintă o trecere penetrantă cu două arce. Partea superioară a clopotniţei, rigid fixată, crează însă o impresie de gravitate. Cupola este mică şi reliefată, luînd forma unei curbe, element tipic pentru bisericile moldoveneşti de tip clopoţel.
Biserica catedralei este interesantă prin situarea pe o singură axă longitudinală a celor trei tambururi bine luminate, cu turle majestuoase. Cu toate că ea are o compoziţie originală şi conţine elemente de influenţă străină, aceasta păstrează totuşi în multe privinţe particularităţile arhitecturii moldoveneşti din sec. XVII- începutul sec. XX. Volumele masive ale bisericii sunt decorate simplu şi elegant. Pentru ornamentare au fost alese colţurile bine fixate şi rotunjite, pilaştrii zvelţi, frizele având denticule plate şi cornişe în trepte mărunt gradate. Foarte reuşit garnisite sunt şi faţadele clopotniţei. Ponderea formelor principale determină construcţiei un caracter arhitectural asemănător cu cel al catedralei.
Astăzi, Mănăstirea Dobruşa are trei biserici: biserica de vară Sfântul Nicolae, biserica de iarnă Schimbarea la Faţă şi biserica de sus, din cimitir, construită în locul vechii biserici de lemn. Dimensiunile bisericii de vară sunt: lungimea 37 m şi lăţimea 15 m, avînd coficientul proporţiilor de 2,47.
În general, arhitectura Mănăstirii Dobruşa, dar în special a Bisericii Sfântul Nicolae reprezintă un model de stilizare arhitecturală a direcţiei naţional-romantice. Formele plastice tradiţionale (planul cu trei încăperi succesive, având un caracter alungit şi trilobat) se împletesc
volumetric cu elementele ordinului în decorul faţadei. Biserica este orientată pe axa planului est-vest. Partea altarului este delimitată prin trei abside semicirculare. Biserica de vară, ca un rezultat al procesului de sinteză, păstrează însă şi unele elemente ale stilului moldovenesc din sec. XVII, de exemplu decoraţia pilaştrilor şi a cornişelor. Ferestrele nişelor sunt de formă ovală. După altar, orientarea bisericii este estică cu o deviere de 3º spre nord.
Bisericile au contraforturi din stânga şi din dreapta absidelor. Mănăstirii Dobruşa, în linii generale, îi este propriu stilul moldovenesc cu influenţe ale arhitecturii baroce.

Sursa: Daniel Siegfriedsohn, Flikr.com

Mihail Sadoveanu: „E o aşezare pe o coastă răpede a unei coline stâncoase, la malul Nistrului”

Recomand atenției voastră impresiile scriitorului Mihail Sadoveanu despre orașul Soroca. Fragmentul este preluat din cartea Drumuri basarabene și a apărut în anul 1994 la București, la editura ANTARES. Textul este redat așa cum a fost scris de scriitor. Textul impresiilor se numește Actori pribegi.

Soroca mă surprinde şi mă încântă deodată. E o aşezare pe o coastă răpede a unei coline stâncoase, la malul Nistrului. Pământul descopere pretutindeni blocuri uriaşe de piatră alburie. Cum intrăm, pe drumul Soloneţului, coborâm şerpuitor printre vii si livezi, tovarăşul meu, mazâlul, îmi arată în stânga, în păretele drept și înalt al muntelui, intrarea şi ferestruica unei chilii de pustnic, scobită în piatră de mâna stăruitoare a unui singuratic, de mult, când erau pe aici codri merei. Drumul duce apoi pe lângă măreaţa şi curata apă a Nistrului: pe amândouă malurile starea de război ţine singurătate şi tristeţe. Câteva mori plutitoare stau mohorâte si tăcute pe valuri... Pe treptele colinei râpoase oraşul se înalţă brusc spre cer, cu case albe, livezi şi vii curate. Parcă un capriciu al naturii a făcut să alunece aici, la malul Nistrului, în marginea câmpiei Podoliei, o frântură din Carpaţi... Nistrul face aici o cotitură adânc tăiată. Colina de stânci închide ca o potcoavă apele fluviului. Adăpostită de vânturile din stepe, oglindindu-se în apa liniştită ca într-un lac, cu livezile şi viile ei, cu vilele şi căsuţele ei cochete, Soroca era o staţie climaterică cercetată de depărtaţii moscoviţi. Vapoare treceau în josul şi în susul Nistrului, împrăştiind în aer flori de fum. Acest poetic mijloc de transport era aproape singurul întrebuinţat de locuitori, pentru că drumul de fier n-ajungea pân-aici.. .

Pe acest ţărm, sunt cincisprezece ori douăzeci de ani de atunci, a străbătut o trupă românească de operetă, sub conducerea unui vechi rătăcitor, A. Bobescu. Cinovnicii oraşului cea mai mare parte erau ruşi; rămăşiţele boierimii băştinaşe se rusificau deplin bătând metanii ţarului; mahalaua ora încă moldovenească... Podgorenii si oamenii din livezi grăiau limba veacului trecut. Cei dintâi au alergat la reprezentaţiile trupei ea să audă muzică, cei din urmă ca să asculte vorbă moldovenească.

Eu pe atunci eram copil, îmi spune tovarăşul meu; eram elev al liceului tehnic. Împreună, cu mine umblau la această scoală mulţi soroceni din ţinut, feciori de răzeşi și mazâli. Stăteam în gazdă la Cudalbă ori la moş Ştefan Romaşcanu, plătind pentru toată îngrijirea cinci ruble pe lună... Erau vremuri-îmbelşugate şi fericite. Şi vinul de Soroca era minunat şi se vindea cu oala pe bani mărunţei...

Venirea actorilor pribegi ne-a tulburat, ne-a răscolit sufletul. Aveam cunoştinţă că sunt moldoveni dincolo de Prut, dar despre trecut, despre vechile legături, ştiam numai ce-mi povestiseră bătrânele, care-şi mai aduceau aminte de ,,vremea turcilor” și de năvălirile tătarilor, când erau carele cu două proţapuri... Ne adunam pâlcuri, ne scoteam copeicile şi ne duceam să ascultăm Baba Hârca.

Într-o după-amiază, sub copacii umbroşi de la grădina publică, nu ştiu cum s-a făcut că ne-am trezit în jurul lui Bobescu. El vorbea, noi ascultam. Era un om nalt, frumos, cu mustaţa neagră, cu vocea vibrantă...

Ne spunea despre Moldova de dincolo de Prut şi despre 1812; despre eroica istorie a strămoşilor noştri, despre veacurile de tristeţe; despre nefericirea neamului rupt în patru vânturi, sub stăpâniri străine. Ne vorbea despre scriitori şi poeţi, şi despre nădejdile viitorului. Acest rătăcitor actor de provincie a fost cel mai ascultat profesor de istorie al nostru, într-o după-amiază de vară, în umbra înstelată de lumină, pe când şepcile ruseşti ale cinovnic.ilor foiau în toate părţile pe alei.

Niciodată nu-l voi uita. Atunci întâia oară am simţit că-mi bate cu grăbire inima pentru ceva scump și tainic. După plecarea lui ne-am alcătuit în societate ş-am început a căuta cărţi de dincolo de Prut, pe care le citeam cu nesaţiu în ore fericite...

Paserile călătoare au plecat cătră Moldova. în jurul citadelei cu creneluri, vechea cetăţuie de la Ştefan Vodă, care se odihneşte şi azi mândră în unda Nistrului, ei însă au scuturat seminţe, care au încolţit, au înflorit şi-au rodit... Privind cuibul vechi al războinicilor de odinioară, ne simţeam mazilii, răzeşi, moldoveni, nedespărţiţi de cei de peste blăstămata apă a Prutului. în sufletul nostru de atunci a început un cântec nou, care nu s-a mai stâns...

Ludmila Talmazan: „Îl ador, totodată îl văd cu ochi clari, cu bune și rele”

Recomand atenţiei voastre un interviu cu Ludmila Talmazan care face referinţă la potenţialul turistic al municipiului Soroca, istoria urbei, şi cum reuşeşte să administreze pagina de facebook Soroca - Oraş - Legendă. 

Municipiul Soroca este un potențial turistic al Republicii Moldova. Crezi că este valorificat din plin?
„Municipiul Soroca deține un patrimoniu cultural-istoric, al naturii și uman de o vastă cuprindere. Există încă multe resurse de descoperit și de pus în valoare. Nici măcar noi, sorocenii nu ne cunoaștem bine posesiunile. Avem locuri importante din punct de vedere istoric, pe lângă care mulți dintre noi trec fără să cunoască ce reprezintă, cum ar fi podul peste râulețul Racovăț, vechiul hotar al orașului medieval, străzile vechi care încă mai au case de epocă, există oameni deosebiți care așteaptă vizitatori, cum ar fi, de exemplu, Vasile Cazacu din Soroca care deține un muzeu neoficial cu mii de obiecte rare și despre care turiștii nu cunosc mai nimic, există zone de odihnă, trasee turistice neexplorate, excursii în satele învecinate etc. Deci, cu siguranță Soroca încă nu este valorificată pe deplin. E încă mult de lucru, un rezultat bun ar ajuta semnificativ la dezvoltarea municipiului. Spre regret, multe dintre obiectivele cu potențial turistic nu se bucură de atenția băștinașilor, de unde ar trebui să pornească formarea întregii atitudini față de ele. Recent, Soroca s-a bucurat de proiectul „Strategii urbane ghidate de comunitate în orașe istorice (COMUS)” care a fost un bun imbold de a porni pe această cale, dar din lipsa resurselor financiare, nu este continuat. E necesar ca să ajungem la concluzia că fără voluntariat și atitudine civică ageră, nu vom putea construi prea multe.”

 Pentru tine, ca locuitoare a municipiului Soroca, ce înseamnă să locuiești în acest oraş?

„Este orașul inimii mele. Îl ador, totodată îl văd cu ochi clari, cu bune și rele, pentru că încă mai are multe aspecte problematice de rezolvat: infrastructură nedezvoltată, trotuare deteriorate, locuri de muncă insuficiente, lipsa unei stații de epurare etc. În schimb, Soroca este apreciată pentru peisajele sale mirifice. Mă trezesc dimineața și-mi beau cafeaua admirând pădurea de pe dealul Sorocii, frumoasă în orice anotimp. Seara, la fel ca mulți soroceni, fac plimbări pe cheiul Nistrului. Locuiesc în regiunea orașului vechi unde îmi este comod să ajung rapid în toate punctele de interes, fără a apela la transportul urban. Soroca este un centru cultural unde periodic avem parte de diverse evenimente artistice de o anvergură națională. Îmi place liniștea de aici, oamenii. Îmi doresc mult ca în viitor să devină cel mai atractiv oraș din țară, pentru că are potențial deplin pentru aceasta.”

Cetatea Sorocii 

Interviul poate fi citit pe ea.md.

Coșernița Sorocii și oamenii ei

În anul 2016 a fost scoasă de sub tipar cartea Revenire la Coșernița Sorocii și oamenii ei sub egida autorilroTudor Iașcenco și Tudor Țopa. După cum afirmă și autorii, cartea este dedicată „coșernițenilor, care prin viața și fapta lor, în diferite perioade domenii și situații, prin munca de zi cu zi sau pe câmpul de luptă, au contribuit la deyvoltarea și propășirea satului natal și poporului la care aparținem, la întegrarea și promovarea imaginii lor.” 

Monografia are două părți, autorii făcînd referință la istoria localității Coșernița (privire generală), dar și la biografia și activitatea diferitor personalități de referință, cum ar fi: Nicolae Cojocaru, Alexei Darie, Teo Chiriac, Ghirgore Ganea, Svetlana Dohotaru, Grigore Munteanu, Larisa Dohotaru etc. 

Un pic din istoria moșiei cronicarului Miron Costin

Conform datelor cunoscute, satul Coşerniţa îşi trage originile din sec. XVI. În timpul celei de-a treia domnie a voievodului Gheorghe Duca (noiembrie 1678 - decembrie 1683) seliştea Coşerniţa aparţinea renumitului cronicar Miron Costin (născut în 1633 şi decapitat în 1691), autorul celebrei opere Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron-Vodă încoace. Cronicarul se trăgea dintr-un neam boieresc influent şi bogat, având pondere la curtea domnească. Miron Costin deţinea locul trei în lista marilor proprietari moldoveni din epoca feudalismului. Numai într-un singur ţinut, Soroca, el stăpânea integral, precum constata Radu Rosetti încartea Pământul, sătenii și stăpânii în Moldova (București, 1907, vol. 1, pag. 248), tocmai 15 sate (Văscăuţi, Coşerniţa, Rogojeni, Mărculeşti, Cotiujeni, Poiana, Selişte, Boroscăuţi, Visterniceni, Cricăuţi, Căcăceni ş.a.) deţinând şi părţi mari din moşiile localităţilor Floreşti, Stoicani, Băhrâneşti, Buzuceni, Urceni, Bărbuşcani. Unele aşezări, inclusiv Coşerniţa, nu şi-au mutat vatra, altele şi-au schimbat denumirea. De exemplu, Căcăceni a devenit Briceni, câteva localităţi au dispărut cu totul (Visterniceni, Boroscăuţi, Urceni).

Publicistul Vasile Trofailă, care a efectuat studii aprofundate privind istoria ţinutului Soroca, consemnează în revista Moldova şi Lumea, nr. 3-4 din 1999: „Miron Costin, om de stat, diplomat, mare cărturar moldovean, cronicar şi mare proprietar funciar, a stăpânit părţi din Băhrâneşti, Floreşti şi Mărculeşti. Cronicarul nostru ocupa al treilea loc în clasamentul marilor latifundiari moldoveni din a doua jumătate a sec. XVII. O parte din moşii i-au fost aduse de zestre de soţia sa. Cităm: „Ceea ce a ridicat situaţia socială a lui Miron Costin a fost căsătoria sa cu Ileana Movilă, fata lui Ion Movilă, nepoată de fiu a lui Simion Movilă, domn al Moldovei şi într-un timp al Ţării Româneşti... Soţia îi mai aducea ca zestre imensele moşii ale unchiului ei, Isac Balica, hatmanul, căzut în lupta de la Cornul lui Săs (1612). Pentru aceste moşii Miron Costin duce o serie de procese, unele cu izbândă, punând mâna pe aproape toate satele lui Isac Balica.” „Acum - spune un act din 1660, aprilie, 15 - aflându-se rudă mai aproape Bâlicăi hatmanului, sluga noastră Miron Costin şi cu giupâneasa dumisale Iliana, fata-lui Ion Vodă, luat-au toate ocinile Balicâi pe mâna lor” . (Miron Costin. Opere. Bucureşti, 1957, pag. 8).

Dar o parte din ele a fost recuperată de însuşi Miron Costin în baza dreptului de moştenitor, mama sa fiind Safta Balica, fiica hatmanului Isac Balica.

Fratele mai mic al lui Miron Costin, Velicico, era căsătorit cu Caterina Cantacuzino, fata lui Toma vornicul, fratele lui Iordache Cantacuzino, vistiernicul, boierul pe lângă care şi-a petrecut Miron Costin tinereţile şi care, la fel, a stăpânit un şir de moşii din părţile Floreştilor, unele dăruindu-le ginerelui său, Costache Ghica, mare logofăt. în suita de nume notorii din trecut se înscrie şi cel al lui Costea Busuioc, unul din marii şi bogaţii boieri ai ţării, mare vornic în Ţara de Jos. Una din fiicele sale, Todosca, fu doamna lui Vasile Lupu, alta, Catrina, fu soţia lui Iordache Cantacuzino.

Din istoria satului Bădiceni din raionul Soroca

 Există cîteva opinii privind prima menţiune documentară a satului Bădiceni. ESM afirmă că el a fost întemeiat în 1785. Din lucrarea lui V. Nicu „Localităţile Moldovei în documente şi cărţi vechi ” aflăm că el a fost atestat la 13 iunie 1599 cu denumirea Burdujeni. Această versiune o susţin şi unii locuitori ai satului. Există însă documente, care infirmă atare date. Burdujeni şi Bădiceni au fost două sate, două moşii diferite. Burdujenii au fost atestaţi, într-adevăr, la 13 iunie 1599, cînd domnitorul Moldovei Eremia Movilă a judecat litigiul dintre marele logofăt Nicoară Prăjescu şi răzeşii Havriş, Matieş, Radul şi Pricop, care întemeiaseră s. Burdujeni în hotarul s. Cotova şi Visoca, ce aparţineau lui Prăjescu, „la fîntîna La trii hîrtoape supt dumbravă”. Răzeșii afirmau că ei au uric pe acest pămînt „din pustiu” de la Vodă cel Viteaz. Cercetările au demonstrat că ei nu au dreptate. Atunci Prăjescu, recăpătîndu-și pămîntul, a căzut cu ei la învoială, dîndu-le „a patra parte dintr-un pustiu ce-i pe Căinar, ținutul Sorocii, la fîntîna Eleșeuca”. O încercare de a localiza în prezent această așezare ne aduce pe rîulețul Căinari, la confluența cu pîrîiaşul ce vine dinspre Teleşeuca, lîngă Pădurea Mare a Visocii.

Mai mult, în 1803 răzeşii de pe moşia Bădiceni şi cei de pe moşia Burdujeni s-au judecat pentru o parte din moşia Burdujeni. (L. T. Boga. Documente basarabene. Vol. XX). Atunci s-a constatat că o jumătate din moşia Burdujeni aparţinea mănăstirii Neamţ din Moldova de peste Prut, altă „polmoşie”, cum e scris în document, – răzeşilor din Bădiceni. Prima parte a moşiei, „loc pustiu”, adică fără sat, cea unde a fost satul Burdujeni, figurează în documente pînă aproape de finele sec. XIX, cînd, împreună cu moşia Cotova, va fi trecută din stăpînirea mănăstirii în stăpînirea statului rus. Cealaltă parte era proprietate a răzeşilor din Bădiceni. În 1859 ei stăpîneau acolo patru desetine de teren necultivat.

Bădicenii nu pot fi confundaţi nici cu sătucul Coropceni. La 15 septembrie 1765, în mărturia hotarnică a moşiilor Alboteni, Gropniţa, Speia şi Horceni, în calitate de martor este amintit şi „Iftimie vornic ot Bădiceni” / G. Ghibănescu. Spisoace şi zapise /. Această mărturie infirmă versiunea întemeierii satului la 1785. Peste un an se face hotărnicia moşiei Zgura, în document întîlnim din nou numele lui Iftimie vornic de Bădiceni, dar se spune şi despre „gura văii Coropcenilor”, care dădea în matca Căinarului.

Nu se pune la îndoială existenţa satului Bădiceni la 13 iunie 1599. El este, probabil, chiar mai vechi, căci, se ştie, multe sate răzeşeşti au apărut încă pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun / 1399-1432 /. Dar, cu părere de rău, nu dispunem de un document care ar confirma această dată. De aceea ar rămînea să credem că satul e atestat documentar la 15 sept. 1765. Dar în colecţia de acte vechi moldoveneşti, ce se păstrează la Arhiva Naţională, se conţine un document datat cu 25 octombrie 1647. El este un suret de pe o mărturie „ce-au adus Ioniţă Spînei ot Bădiceni” cum că Safta nu-i rudă cu Raina. Posibil că acesta e cel mai timpuriu document, în care este pomenit s. Bădiceni şi ziua de 25 octombrie 1647 poate fi considerată drept data atestării sale.

Însă faptul că aici au locuit oameni cu mult mai înainte e cert. Lîngă Bădiceni, în locul numit Delniţa, arheologii au descoperit vatra unui sat părăsit de la sfârșitul mil. IV – începutul mil. III î. Hr. Aici s-au depistat obiecte din cremene şi lut ars provenind de la locuinţele făcute din nuiele unse cu lut şi ceramică roşie, înfrumuseţată cu brîuri incizate şi pictată cu ocru.

Specialiştii au mai descoperit în locul numit Planul popii o altă vatră de sat părăsit din jumăteatea a doua a mil. IV - prima jum. a mil. III î. Hr. Locul unde se află vatra a fost arat adînc. Resturile locuinţelor fiind distruse, materialul arheologic a fost scos la suprafaţa solului. Cu această ocazie, tragică pentru monument, s-au colectat topoare de cremene, alte obiecte din silex şi multe fragmente de vase înfrumuseţate cu brîuri incizate şi pictate cu ocru.

La Delniţa arheologii au mai evidenţiat urmele unei vetre de sat părăsit din sec. II-IV e. n., unde se găsesc la suprafaţa solului şi în pămînt urme de locuinţe, oale de lut, specifice epocii, şi alte obiecte de uz casnic.

Pe moşia satului se află 3 movile funerare, se de la migratorii veniţi din stepele asiatice, cărora, după cum se poate judeca, nu le-a prea mers cu jaful pe aici. Dar poate că în ele au fost înmormîntaţi şi nomazii decedaţi pe meleagurile noastre în mod normal. Astăzi e greu de constatat care e adevărul.

Cît priveşte toponimul Bădiceni, este evident că el provine de la numele Badea. Savantul şi scriitorul Vlad Ciubucciu oferă şi etimologia lui: Bad – BAD (u) – BADE (a) – BADILĂ, BĂDINĂ, BADIC(A) Ă suf. eni ă BĂDICENI. Badul a fost o rudă de sînge a lui Raina, pomenit mai sus.

Şi acum vom reproduce lapidar file de statistică.

Anii 1772-1773. Se efectuează recensămîntul în 16 din cele 23 ţinuturi ale Moldovei. Satul Bădiceni este înregistrat ca moşie răzeşească. Se atestă o proprietate a porucicului Raleti, avînd o casă de locuit şi 3 pustii, 7 ţigani. în sat erau 36 de moldoveni, o faţă duhovnicească, un mazil-ginere al lui Iacob, 25 de scutelnici care nu plăteau nici un bir, volontirul Todor Straticov din echipa căpitanului Ruga.

1774. Alt recensămînt. Satul avea 65 de case, 25 de scutelnici, un preot, doi dascăli, doi mazili, patru văduve (Moldova în epoca feudalismului. Vol. VII).

1796. Prima menţiune în documentele Consisto-riei chişinăuiene a bisericii din Bădiceni, o biserică din lemn, acoperită cu paie.

1803. La Bădiceni erau 95 de răzeşi. Ei plăteau anual un bir de 1.416 lei. („Uricariul... ” Vol. 8).

1817. Autorităţile ţariste au întreprins un recensămînt în teritoriul Moldovei dintre Nistru şi Prut anexat în 1812. Bădicenii erau consideraţi un sat înstărit. Aici erau 4 preoţi, 1 dascăl, 1 diacon şi 1 ponomar; 4 mazili, 8 ruptaşi, descendenţi ai slujitorilor cultului rămaşi în mirenie, o văduvă.

Mai multe detalii despre localiatea Bădioceni aflați citind vol. 1 din seria de volume Localitățile Republicii Moldova: Itinerar documentar-publicist ilustrat, literele A-Bez. Primul volum a apărut în anul 1999.

Versuri despre orașul Soroca

Recomand atenției DVS! o poezie scrisă de poetul Dumitru Matcovschi despre orașul Soroca

Cetatea Sorocii

Astă vară la Soroca,
unde cântecul te-mbată,
o copilă cu ghiocul
m-a vrăjit, ah, prima dată.
Și-am aflat atunci o veste,
una nemaipomenită:
Făt-Frumos cel din poveste
în poveste mă invită.
Astă vară la Soroca,
unde nici un tren nu vine,
un baiat cu ochi ca focul
s-a indrăgostit de mine.
M-a purtat pe străzi de mână
ca un bade cumsecade,
mi-a cântat o săptămână,
aoleu, ce serenade.
Astă vară la Soroca,
unde plouă stele albe,
eu mi-am încercat norocul
și-am făcut din ele salbe.
Cu margele-mpodobită
și cu dor la inimioară,
am fost cea mai fericită
la Soroca astă vară

Autor: Dumitru Matcovschi

Sursa versurilor și pozei: Soroca - oraș - legendă