Satul Alexandru cel Bun din Soroca

Călătorii obosiseră. Caii însetați se opriră lîngă un șipot murmurînd într-o vîlcea, sub sprinceana codrului. Drumeții descălecară, își împrospătară fețele cu cîte un căuș de apă rece, apoi unul dintre ei dezleagă de la oblîc un vas de lut cu gura îngustă și fundul ascuțit, bun de înfipt în pămînt, sorbi din el cîteva înghițituri de vin, așa cum o făceau și soldații romani după marșuri lungi și istovitoare, știind că vreo cîteva picături de vin îți pot lua oboseala ca și cu mîna. 

S-a întîmplat aceasta în anul... De fapt, snul nu se știe cu exactitate. Nu s-ar povesti în filele cărții pămîntul nostru „răsfoit” cu migală de arheologi. Ei afirmă: „pe un mucel dintre Valea Părlipca și Valea Căpriței de lîngă satul Alexandru cel Bun, au fost descoperite vestigii ale culturii tripoliene, ceramică zugrăvită, două vîrfuri de săgeți din cremene, răzuitoare...” în Valea Pîrlipca ei au descoperit, sub straturi de sol, coiburi de amfore romantice... La 1,2 km de sat, spre Racovăț, pe panta din stînga văii, în vie, au fost găsite urmele unei vechi așezări omenești. 

Avem la îndemînă și alte surse științifice, care confirmă ideea că viața omenească pe aceste văi și dealuri, în parte împădurite și astăzi, a existat din cele mai vechi timpuri. Astfel, cunoscutul arheolog contemporan Ion Hîncu, confirmînd aceste lucruri, mai dovedește că în preajma satului au existat două vetre de sat din sec. II-IV e.n., unde la fel sunt obiecte de uz casnic, specifice pentru epoca romană tîrzie din spațiul Carpato-Nistrean. Plugul agricultorului de mai tîrziu a amestecat vîrfurile de săgeți din epoca de piatră cu cioburule de amforă confecționate mult mai tîrziu, la cumpăna erei vechi și erei noi, făcîndu-ne să ne încrețim frunțile asupra enigmei: cine și cînd a trăit pe acest meleag al nostru, cert rămînînd faptul că pe aici și-au purtat pașii strămoșii nostrii istorici - geții și dacii. Documentele vechi atestă, în acest areal nistrean, un șir de localități cu nume coborîtoare din legende, stăpînite cîndva de mari cărturari și oșteni ai Moldovei feudale. 

Numele satului este atestat în documentele de la începutul sec. XX. Satul Alexandru cel Bun, sat frumos, cu oameni harnici, întemeiat în 1924 /ESM. Vol. I, 1970/, ne amintește de țăranii de prin alte așezări omenești, sosiți încoace în urma împroprietăririi în cadrul reformei agrare din România din anii 1919-1924. În anul 1925, satul Alexandru cel Bun, alături de Racovăț, Trifăuți și Vasilcău, se afla în comuna Vasilcău din județul Soroca. În 1929, conform datelor din „Anuarul României pentru comerț, industrie, meserii și agricultură”, la Alexandru cel Bun erau 270 care, un grădinar vestit pe nume Sidor Ivanschi.

Sursa: Alexandru cel Bun. În: Localitățile Republicii Moldova.

Vol. 1: A-Bez. Chișinău, S.n., 1999, pp. 66-68.

Satul Alexandrovca din Soroca

Localitatea este situată pe malul stîng al rîului Căinari, afluent al Răutului, la 20 km nord-vest de orașul Florești.
Dicționarul statistic al Basarabiei (Chișinău, 1923) ne comunică: „Anul înființării 1895. Întemeiat de către primii proprietari Ștefan Maximiciuc și Simion Chiriac. Regiune de colină. 115 clădiri. Bărbați - 241, femei - 240l Cooperativa de consum „Albina” (1918), fabrică de ulei, moară de apă, cooperativa agricolă „Munca”, școală primară mixtă, poștă rurală, primărie, o cîrciumă”.
Se spune că cei dintîi locuitori erau ucraineni veniți încoace „după pămînt” din comuna Beleveți ce-i în preajma Hotinului. Boierul le-a oferit 500 ha cu un termen de răscumpărare de 40 de ani. Acest lucru îl confirmă și cel mai bătrîn om din sat, în vîrstă de 90 de ani, Chiril Cușniriuc. Școala primară în anii puterii sovietice a fost transformată în școală de 8 ani, iar în 1978 - închisă și, deci, dispărută din motivul că satul era o lcoalitate „fără perspectivă”. La ora actuală, în Alexandrovca funcționează un cămit cultural, o bibliotecă asfaltată, un monument ridicat în memoria consătenilor căzuți în al doilea război mondial.
Teritoriul satului și al moșiei de azi a fost populat încă din cele mai vechi timpuri. Lîngă sat s-au descoperit urmele a două stațiuni din epoca pietrei (40-6 mii de ani în urmă), două vetre de sate părăsite din mileniul IV î. Hr. și 5 vetre de așezări umane din sec. II-IV d. Hr. Pe moșia satului se află și două movile funerare făcute de către nomazii veniți din stepele asiatice.
Calvarul bolșevic a trecut cu tăvălugul și pe aici, prin Alexandrovca. Au fost duși în Siberia Ion V. Chiriac cu soția Liuba, mama Eudochia, fratele Alexandru și fiul Emil, Fiodor N. Maximciuc cu soția Elena și cei 6 copii ai lor - Mihai, Chiril, Grigore, Vera, Petru și Lidia.

Sursa: Alexandrovca. În: Localitățile Republicii Moldova.
Vol. 1 : A-Bez. Chișinău, S.n., 1999, pp. 61-63.

Satul Ciripcău din Soroca

Pe marginile şoselei ce străbate Ciripcăul, sat cocoţat pe o culme de unde se văd ca în palmă localităţile din jur, văile cu pîrîiaşe li iazuri ca nişte cioburi de oglinzi, se înşiruiau două rînduri de plopi piramidali.

E un sat cu oameni gospodari, înfrăţiţi cu glia. Lîngă Ciripcău specialiştii au dat de o vatră de sat din mileniul III î. Hr. şi o vatră de sat părăsit din sec. II-IV d. Hr. În ambele cazuri, pe locurile fostelor sate se găsesc bucăţi de lut ars cu imprimări de nuiele, scînduri şi bîrne care provin de la pereţii caselor făcute din lemn şi unse cu lut. 

ESM afirmă că satul a fost menţionat documetnar în 1619. Într-o carte domnească, datată cu 21 noiembrie 1579, se spune despre  „dresele (adică acte de cancelarie domnească emise în ţările române)... de Iancu Voievod pe giumătate dintr-o parte de sat de Ciripcău la ţinutul Soroca.” Cu regret, din textul respectiv nu putem afla şi cui i-au fost înmînate dresele respective. 

În 1812 Moldova dintre Prut şi Nistru este alipită la Rusia ţaristă. Se întreprinde o catagrafie a ţinutului ocupat. Ciripcăul, în 1817, se afla în ocolul de mijloc al ţinutului Soroca, fiind atestat ca un sat de categoria A, adică din cele înstărite. Era proprietate a vornicului Ioniţă Sturza şi dispunea de 1000 fălci de fîneaţă, 800 fălci de imaş, 600 fălci de ţarină, 40 fălci de arătură de pădure, 50 de fălci de silişte, un iaz cu peşte. 

Conform recensămîntului în 1859, satul avea 80 de gospodării, 265 de bărbaţi şi 238 de femei. În 1867, o parte se aflau în stăpînirea moşierului Bazili, alţii erau ai moşieresei Moruzi. 

Zamfir Arbore în Dicţionarul geografic al Basarabiei (Bucureşti, 1904) scria că satul avea o şcoală elementară rusească. Aici erau 204 case, 1890 de suflete, 4 mori de vînt. 

Mai multe detalii citiţi în volumul 4 Localităţile Republicii Moldova, litera C, Ci-Cor.

Sursa: Ciripcău. În: Localităţile Republicii Moldova. Vol. 4: Ci-Cor. - Chişinău „Draghiştea”, 2002. - pp. 130-138.