Dimitrie Iov, amintiri despre Soroca

Recomand spre lectură nişte amintiri despre Soroca scrise de Dimitrie Iov. Iată ce îşi aminteşte el despre Soroca:

Dimitrie Iov afirma în ziarul „Universul Literar” din 9 august 1941 că a scris la toate revistele din ţară şi mai la toate ziarele. În multe dintre articolele și poeziile sale se referea la Basarabia, pe care o îndrăgise, și în special la orașul Soroca, botezat de el „Sinaia Basarabiei”. În aceeași publicație, apărută la puțin timp după eliberarea Basarabiei de sub ocupația sovietică, afirma: „Sunt legat de Basarabia prin toate fibrele inimii mele. Nu mi-a fost nimic mai drag decât Basarabia. N’am iubit mai cu aprinsă patimă altceva decât pământul acesta dintre Prut şi Nistru, cu tot farmecul lui, cu oamenii lui buni, primitori, aşezaţi şi chibzuiţi la vorbă. (…) În cel mai fermecător orăşel al Basarabiei am trăit 20 de ani. Scrisul meu i-a dat numele de Sinaia Basarabiei. Ce minunat orăşel pe malul Nistrului, cu podişul Podoliei în faţă, cu Cetatea strajă la hotare, cu dealurile podgorite în spate, cu stânci maestoase stăpâne pe zări, cu livezi bogate, cu pădurea Trifăuțului și cu chilia săpată în pieptul de piatră, mai sus de podul Bekirului. Ca fost de două ori Prefect, mi-am legat sufletul de acest judeţ de mazâli şi de răzeşi. Stam într’o casă pe deal, între vii, la intrarea în oraş”.

Mai multe amintiri citiţi aici.

Sursa: Şterbate, Vadim. Dimitrie Iov, amintiri despre Soroca / Vadim Şterbate [online] [citat 11.07.2017]. Disponibil : https://observatorul.md/cultura/istoria-sorocii/2017/07/11/30065_dimitrie-iov-amintiri-despre-soroca

Satul Bulbocii Noi din raionul Soroca

Sat situat într-o vîlcea de stînga a rîului Căinar, la 32 km  de centrul administrativ raional, la 40 km de staţia ferată Drochia de la 200 km de Chişinău. A luat fiinţă în primul pătrat al secolului XX, fiind menţionat documentar în 1911. Localitatea actuală a fost fondată de oameni din Bulboci, precum şi din alte sate, şi chiar din alte regiuni, venind aici la pămîănturi de împroprietărire şi de cumpărare.
După unirea Basarabiei cu România, la reforma agrară din 1918-1924, 23 de locuitori din acest sătuc au primit 106 ha de pămînt. În 1923 aici erau 60 de case şi 66 de menaje, 386 de locuitori, inclusiv 190 de bărbaţi şi 196 de femei. Primar era atunci Silvestru Coţofană, iar notarul Ion Hriplivîi din Bulbocii Vechi îndeplinirea prin cumul această funcţie şi în Bulbocii Noi.
În 1928 se atestă aici şi o şcoală primară, iar în 1933 în sat au fost înregistraţi 62 de copii de vîrstă şcolară, dar  în catalogul şcolii erau înscrişii numai 43 de elevi, învăţător fiindu-le Arhip Şerban, de 26 de ani. Istoria de mai departe a satului e strîns legată de cea a Bulbocilor. În septembrie 1999, conform datelor primăriei comunale, la Bulbocii Noi trăiau 334 de oameni. Satul  intra în componenţa cooperativei agricole „Bulboci” cu 365 ha de teren agricol şi livezi în sectorul individual. În şcoala primară profesorii instruiau 58 de eleni. Locuitorii satului îşi îngrijesc de curăţenia sufletului în biserica cu hramul Sf. Maria. În sat mai funcţionează un punct medical, o grădiniţă pentru 30 de copii, 2 magazine şi o cantină.

Sursa: Bulbocii Noi. În: Localităţile Republicii Moldovei. Vol. 2: Bi-Buz. Chişinău, S. n., 2000, pp. 451-452.

Satul Băxani din Soroca

Băxanii, situați pe o culme de deal, înconjurat de cîmpii mănoase, la 17 km de vest de centrul raional, a dat mai mulți luptători pentru cauza națională. Unul dintre aceștia a fost avocatul Emanuil Gavriliță, coborîtor din vechea familie de boieri Boldur, care în decursul vremilor s-a schimbat în Gavriliță. 

Este imposibil de restabilit cine și cînd și-a făcut primul bordei sau prima casă pe această culme. Cert este însă că la 21 septembrie 1529 Petru Rareș îi dădu carte domnească boierului său Marco Ciuciuma, mare armaș, făcîndu-i danie „întru al nostru pămînt al Moldovei, la ținutul Sorocii, pe rîiul Căinarului, loc cît i-ar fi lui de toată îndestularea, cu trei siliști”, „care moșie pe din sus se hotărăște cu moșia Măcăreanca, pe din jos - cu Bulboci, în Valea Petri, dinspre răsărit se hotărăște cu moșia Bîxanii...” (Documente privind istoria României. A. Moldova, v. XVI, vol. 1). E vorba de moșia satului Băxani de astăzi. Toponimul „Bîcsanii” este de proveniență antroponimică. În Moldova deja exista un sat cu denumirea Băcsănești. În 1519 Ștefan Voievod a întărit uric fiilor medelnicerului Mihul mai multe sate, printre care și „Băcsănești”. 

Cu părere de rău, nu se poate restabili șirul evenimentelor ce au avut loc la Băxani între 1529 și 1747, deoarece lipsesc documentele necesare. Dar iată că la 5 noiembrie 1747 Grigore Ghica Voievod întărește lui Nicolai Sava niște părți din acest sat: „Io Grigore Ghica Voevod cu mla lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei. Facem știre precum s-au pîrît de față Neculai sîn Gligore Sava și alți frați ai lui cu Vasile Cociorvă zeat lui Vasile Pița și alți frați ai lui pentru satul Băcsani cei la ținutul Sorocii, jăluind Nicolai Sava cu frații lui în cîteva rînduri, cu giumătăți di acel sat, parte cea din sus este a lor depe moșul lor, Gligore Ursu pîrcălabul, care moșie să și răscumpărat moșul lor de la mănăstirea Bălicăi cis  numești sfeti Arhanghel din Iași, fiind zăloșită de răzești, și scrisori ce au avut s-ar fi prăpădit dela mîna lor numai cu stăpîniri ziseră că tot au stăpînit, însă dovadă nu au arătat ce acea răscumpărare.” 

Vasile Cociorvă a arătat că „satul Băcsanii”, după cum l-au apucat din bătrîni, este împărțit în 8 părți și partea cea din jos, o jumătate de sat, a stăpînit-o socrul său, Piță, avînd o parte și  „sotnicul Constantin” și doar o parte, cea din deal, este a lui Neculai SAva, și alta a feciorilor Ștefcăi, care sînt peste Nistru. 

În tabelul recensămîntului din 1772-1773 satul era înregistrat cu numele Pîcsani, indicîndu-se că este stăpînit de diferiți moșieri, mai curînd proprietari mici, cum erau răzeșii. În sat erau 13 case locuite, 11 moldoveni liberi, o față duhovnciească, ceea ce ne face să credem că era și o bisericuță. În 1774 Băxanii sînt înregistrați ca moșie răzășească, avînd 20 de case, 7 bresle - 1 preot, 1 dascăl, 1 mazil, 2 văduve, 1 arnăut, 13 birnici. 

După anexarea inerfluviului Nistru-Prut de către Rusia Recensămîntul din 1817 arată că aici erau 3 preoți, 1 dascăl, 1 ponomar, 8 mazili, o văduvă, 5 ruptași. După unirea Basarabiei cu România, Băxanii împreună cu cătunul Cociorveni, se aflau în plasa Bădiceni. În 1922 satul avea 344 de gospodării. 

În cadrul Reformei agrare din Basarabia, inițiată de „Sfatul Țării”, 146 de locuitori ai satului au fost împroprietăriți cu 469 ha de pămînt. În 1924 erau 1483 de locuitori, primar era Spiridon Lența, notar - Ion Botezatu. 

Biserica satului este atestată documentar în 1805, cu gramul Nașterea Maicii Domnului, dar se pare că ea exista mult mai înainte de această dată. La 2 octombrie 1870 a fost întemeiată școala parohială din Băxani. Din 1895 pînă în 1903 în calitate de învățător a muncvit V. I. Boescu. În 1923-1924 învățători la școala primară mixtă din sat erau Efim Trofimov, Nina Pogorevici Claudia Săcară, Elisaveta Zgardan. Școala primară a ființat pînă la a doua anexare a plaiului nostru de către Rusia. Ea a funcționat și în anii celui de-al doilea război mondial

Sursa: Băxani. În: Localitățile Republicii Moldova.

Vol. 1: A-BEz. Chișinău, S.n. 1999, pp. 388-392.

Satul Balinți din Soroca

Situat la podelele unei coline împădurite, la 40 km de Soroca, sătucul Balinți este primul care salută apele Nistrului ce vin să sclade marginile cîmpiei sorocene. Lîngă sat, pe locul numit La imaș, a fost descoperită vatra unei stațiuni, care se datorează cu 40-12 mii de ani în urmă. Pe locul menționat se găsesc obiecte lucrate din cremene, oase pietrificate, cărbune de lemn etc.

Documentele ne oferă știri contradictorii privind prima mențiune oficială. Dicționarul Statistic al Republicii Moldova ne spune că satul a fost atestat documentar în anul 1609. Vladimir Nicu în lucrarea „Localitățile Moldovei în documente și cărți vechi” (Vol. I. Chișinău, 1991) precizează: la 22 septembrie 1609, cu denumirea Bainți. O asemenea concretizare se bazează probabil, pe o carte domnească de la Constantin Movilă, publicată în „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie ”A.D. Xenopol”. Iată fragmentul:

„Ion Constantin Moghila voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al țării Moldovei. Iată a venit înaintea noastră și înaintea boierilor noștri sluga noastră Iurașco Dracea, fiul Elincăi, și s-a părît de față cu Nastea, cneaghina răposatului Macri armaș, a zis că a cumpărat bărbatul ei, Macri armaș, acel sat, o parte de la Mărica, o parte a fost a nepoatei sale, Elinca, mama lui Iurașco Dracea, pentru care a avut schimbb cu Elinca, mam lui Iurașco, și -a fost dat ei pentru aceasta a treia parte din satul Bainți”.

Sunt mai multe surse ce fac referință la toponimul Balinți. 

În anul 1861 Balinți era un sat posesionar, avea 42 de gospodării, 120 bărbați, 118 femei, o biserică ortodoxă. În 1867 satul aparținea moșierilor Anghel (Anghelache) și Mitenoc, care stăpîneau 2200 desetine de pămînt. 

În 1923 la Balinți erau 118 clădiri, 122 de menaje, 541 de locuitori, 541 de locuitori, o casă boierească locuită, o școală primară mixtă, poștă rurală, primărie. 10 ani mai tîrziu, în 1933 la Balinți erau 160 de copii de vîrstă școlară (5-16 ani), în catalog fiind înscriși 118 elevi, avîndu-i de învățători pe Grigore Medinschi și Emilia Selaghi. Școala primară nu și-a suspendat activitatea nici în anii de război. În 1943 la Balinți munceau 2 învățători - Voicu Maria și G. Mariuc.

De asemenea, mai e și satul Balinții Noi, mic sătuc situat în valea largă a Nistrului, unde fluviul își arcuiește albia ba în stînga, ba în dreapta, la 35 km de nord de centrul raional. Pe durata întregii sale existențe cătunul rămînea la numai cîteva gospodării, la 1 decembrie 1998 avînd numai 20 de case, în care mai viețuiesc 54 de suflete.

Sursa: Balinți. În: Localitățile Republicii Moldova.

Vol. 1: A-BEZ. Chișinău, S.n., 1999, pp. 214-218.

Satul Alexeevca din Soroca

Conform unei relatări a ziarului „Drug” din 23 martie 1907, așezarea a fost întemeiată în 1900 de către o comunitate de țărani veniți de prin părțile Podoliei (Ucraina), care au cumpărat, cu ajutorul unei bănci, o parte din moșia Florești. Sondajul efectuat în 1968 în vederea editării primului volum al ESM arată că satul Alexeevca a luat naștere pe la 1900, constatîndu-se că aceasta s-a întîmplat în urma vînzării de către boier a unei părți din moșia sa țăranilor nevoiași, care lucrau la acel moment pămîntul boieresc. Așezării, cică, i s-a dat numele feciorului mai mare al boierului, Alexei.

Acestea sunt versiunile apariției satului și ale etimologiei denumirii lui. Totuși, locurile în precedente timpuri n-au fost pustii. Acest lucru ni-l demonstrează și cele 5 morminte ale migratorilor, veniți în coace din stepele asiatice și decedați aici.

Documentele timpului mărturisesc că deja la 1902 Alexeevca avea o populație de 218 suflete: 120 - parte bărbătească și 98 - parte femeiască. La 1905 în sat erau 60 de copii între 8 și 12 ani, dar nu frecventau școala din motiv că nu exista. La 1910 satul avea 105 case și 551 de locuitori. În septembrie 1922, în cadrul reformei agrare, 100 de locuitori primesc 359 ha de pămînt.

Satul Alexeevca multă vreme nu a avut biserică. Lucrările bisericii au început pe la mijlocul anior treizeci. Dar au prins-o neterminată evenimentele din 1940. În 1990 hramul, în sfîrșit, și-a deschis larg ușile în fața creștinilor. Deși satul nu e mare, locașul sfînt e suberb și impunător. 

În 1949 au urmat deportările. La gospodarii deportați în 1940 și 1941 s-au adăugat: Grigore S. Ciornîi, cu soția Ana și copiii Varvara și Mihail, Nichifor C. Bondari, Sofron C. Bondari, Teodor M. Bucicovschi, cu soția Elena etc.

Satul are școală medie incompletă, două biblioteci, casă de cultură, oloiniță, poștă, magazine. 

Sursa: Alexeevca. În: Localitățile Republicii Moldova.

Vol. 1 : A-Bez. Chișinău, S.n., 1999, pp. 85-88.

Satul Alexandru cel Bun din Soroca

Călătorii obosiseră. Caii însetați se opriră lîngă un șipot murmurînd într-o vîlcea, sub sprinceana codrului. Drumeții descălecară, își împrospătară fețele cu cîte un căuș de apă rece, apoi unul dintre ei dezleagă de la oblîc un vas de lut cu gura îngustă și fundul ascuțit, bun de înfipt în pămînt, sorbi din el cîteva înghițituri de vin, așa cum o făceau și soldații romani după marșuri lungi și istovitoare, știind că vreo cîteva picături de vin îți pot lua oboseala ca și cu mîna. 

S-a întîmplat aceasta în anul... De fapt, snul nu se știe cu exactitate. Nu s-ar povesti în filele cărții pămîntul nostru „răsfoit” cu migală de arheologi. Ei afirmă: „pe un mucel dintre Valea Părlipca și Valea Căpriței de lîngă satul Alexandru cel Bun, au fost descoperite vestigii ale culturii tripoliene, ceramică zugrăvită, două vîrfuri de săgeți din cremene, răzuitoare...” în Valea Pîrlipca ei au descoperit, sub straturi de sol, coiburi de amfore romantice... La 1,2 km de sat, spre Racovăț, pe panta din stînga văii, în vie, au fost găsite urmele unei vechi așezări omenești. 

Avem la îndemînă și alte surse științifice, care confirmă ideea că viața omenească pe aceste văi și dealuri, în parte împădurite și astăzi, a existat din cele mai vechi timpuri. Astfel, cunoscutul arheolog contemporan Ion Hîncu, confirmînd aceste lucruri, mai dovedește că în preajma satului au existat două vetre de sat din sec. II-IV e.n., unde la fel sunt obiecte de uz casnic, specifice pentru epoca romană tîrzie din spațiul Carpato-Nistrean. Plugul agricultorului de mai tîrziu a amestecat vîrfurile de săgeți din epoca de piatră cu cioburule de amforă confecționate mult mai tîrziu, la cumpăna erei vechi și erei noi, făcîndu-ne să ne încrețim frunțile asupra enigmei: cine și cînd a trăit pe acest meleag al nostru, cert rămînînd faptul că pe aici și-au purtat pașii strămoșii nostrii istorici - geții și dacii. Documentele vechi atestă, în acest areal nistrean, un șir de localități cu nume coborîtoare din legende, stăpînite cîndva de mari cărturari și oșteni ai Moldovei feudale. 

Numele satului este atestat în documentele de la începutul sec. XX. Satul Alexandru cel Bun, sat frumos, cu oameni harnici, întemeiat în 1924 /ESM. Vol. I, 1970/, ne amintește de țăranii de prin alte așezări omenești, sosiți încoace în urma împroprietăririi în cadrul reformei agrare din România din anii 1919-1924. În anul 1925, satul Alexandru cel Bun, alături de Racovăț, Trifăuți și Vasilcău, se afla în comuna Vasilcău din județul Soroca. În 1929, conform datelor din „Anuarul României pentru comerț, industrie, meserii și agricultură”, la Alexandru cel Bun erau 270 care, un grădinar vestit pe nume Sidor Ivanschi.

Sursa: Alexandru cel Bun. În: Localitățile Republicii Moldova.

Vol. 1: A-Bez. Chișinău, S.n., 1999, pp. 66-68.

Satul Alexandrovca din Soroca

Localitatea este situată pe malul stîng al rîului Căinari, afluent al Răutului, la 20 km nord-vest de orașul Florești.
Dicționarul statistic al Basarabiei (Chișinău, 1923) ne comunică: „Anul înființării 1895. Întemeiat de către primii proprietari Ștefan Maximiciuc și Simion Chiriac. Regiune de colină. 115 clădiri. Bărbați - 241, femei - 240l Cooperativa de consum „Albina” (1918), fabrică de ulei, moară de apă, cooperativa agricolă „Munca”, școală primară mixtă, poștă rurală, primărie, o cîrciumă”.
Se spune că cei dintîi locuitori erau ucraineni veniți încoace „după pămînt” din comuna Beleveți ce-i în preajma Hotinului. Boierul le-a oferit 500 ha cu un termen de răscumpărare de 40 de ani. Acest lucru îl confirmă și cel mai bătrîn om din sat, în vîrstă de 90 de ani, Chiril Cușniriuc. Școala primară în anii puterii sovietice a fost transformată în școală de 8 ani, iar în 1978 - închisă și, deci, dispărută din motivul că satul era o lcoalitate „fără perspectivă”. La ora actuală, în Alexandrovca funcționează un cămit cultural, o bibliotecă asfaltată, un monument ridicat în memoria consătenilor căzuți în al doilea război mondial.
Teritoriul satului și al moșiei de azi a fost populat încă din cele mai vechi timpuri. Lîngă sat s-au descoperit urmele a două stațiuni din epoca pietrei (40-6 mii de ani în urmă), două vetre de sate părăsite din mileniul IV î. Hr. și 5 vetre de așezări umane din sec. II-IV d. Hr. Pe moșia satului se află și două movile funerare făcute de către nomazii veniți din stepele asiatice.
Calvarul bolșevic a trecut cu tăvălugul și pe aici, prin Alexandrovca. Au fost duși în Siberia Ion V. Chiriac cu soția Liuba, mama Eudochia, fratele Alexandru și fiul Emil, Fiodor N. Maximciuc cu soția Elena și cei 6 copii ai lor - Mihai, Chiril, Grigore, Vera, Petru și Lidia.

Sursa: Alexandrovca. În: Localitățile Republicii Moldova.
Vol. 1 : A-Bez. Chișinău, S.n., 1999, pp. 61-63.

Satul Ciripcău din Soroca

Pe marginile şoselei ce străbate Ciripcăul, sat cocoţat pe o culme de unde se văd ca în palmă localităţile din jur, văile cu pîrîiaşe li iazuri ca nişte cioburi de oglinzi, se înşiruiau două rînduri de plopi piramidali.

E un sat cu oameni gospodari, înfrăţiţi cu glia. Lîngă Ciripcău specialiştii au dat de o vatră de sat din mileniul III î. Hr. şi o vatră de sat părăsit din sec. II-IV d. Hr. În ambele cazuri, pe locurile fostelor sate se găsesc bucăţi de lut ars cu imprimări de nuiele, scînduri şi bîrne care provin de la pereţii caselor făcute din lemn şi unse cu lut. 

ESM afirmă că satul a fost menţionat documetnar în 1619. Într-o carte domnească, datată cu 21 noiembrie 1579, se spune despre  „dresele (adică acte de cancelarie domnească emise în ţările române)... de Iancu Voievod pe giumătate dintr-o parte de sat de Ciripcău la ţinutul Soroca.” Cu regret, din textul respectiv nu putem afla şi cui i-au fost înmînate dresele respective. 

În 1812 Moldova dintre Prut şi Nistru este alipită la Rusia ţaristă. Se întreprinde o catagrafie a ţinutului ocupat. Ciripcăul, în 1817, se afla în ocolul de mijloc al ţinutului Soroca, fiind atestat ca un sat de categoria A, adică din cele înstărite. Era proprietate a vornicului Ioniţă Sturza şi dispunea de 1000 fălci de fîneaţă, 800 fălci de imaş, 600 fălci de ţarină, 40 fălci de arătură de pădure, 50 de fălci de silişte, un iaz cu peşte. 

Conform recensămîntului în 1859, satul avea 80 de gospodării, 265 de bărbaţi şi 238 de femei. În 1867, o parte se aflau în stăpînirea moşierului Bazili, alţii erau ai moşieresei Moruzi. 

Zamfir Arbore în Dicţionarul geografic al Basarabiei (Bucureşti, 1904) scria că satul avea o şcoală elementară rusească. Aici erau 204 case, 1890 de suflete, 4 mori de vînt. 

Mai multe detalii citiţi în volumul 4 Localităţile Republicii Moldova, litera C, Ci-Cor.

Sursa: Ciripcău. În: Localităţile Republicii Moldova. Vol. 4: Ci-Cor. - Chişinău „Draghiştea”, 2002. - pp. 130-138.