duminică, 5 februarie 2017

Satul Băxani din Soroca

Băxanii, situați pe o culme de deal, înconjurat de cîmpii mănoase, la 17 km de vest de centrul raional, a dat mai mulți luptători pentru cauza națională. Unul dintre aceștia a fost avocatul Emanuil Gavriliță, coborîtor din vechea familie de boieri Boldur, care în decursul vremilor s-a schimbat în Gavriliță. 
Este imposibil de restabilit cine și cînd și-a făcut primul bordei sau prima casă pe această culme. Cert este însă că la 21 septembrie 1529 Petru Rareș îi dădu carte domnească boierului său Marco Ciuciuma, mare armaș, făcîndu-i danie „întru al nostru pămînt al Moldovei, la ținutul Sorocii, pe rîiul Căinarului, loc cît i-ar fi lui de toată îndestularea, cu trei siliști”, „care moșie pe din sus se hotărăște cu moșia Măcăreanca, pe din jos - cu Bulboci, în Valea Petri, dinspre răsărit se hotărăște cu moșia Bîxanii...” (Documente privind istoria României. A. Moldova, v. XVI, vol. 1). E vorba de moșia satului Băxani de astăzi. Toponimul „Bîcsanii” este de proveniență antroponimică. În Moldova deja exista un sat cu denumirea Băcsănești. În 1519 Ștefan Voievod a întărit uric fiilor medelnicerului Mihul mai multe sate, printre care și „Băcsănești”. 
Cu părere de rău, nu se poate restabili șirul evenimentelor ce au avut loc la Băxani între 1529 și 1747, deoarece lipsesc documentele necesare. Dar iată că la 5 noiembrie 1747 Grigore Ghica Voievod întărește lui Nicolai Sava niște părți din acest sat: „Io Grigore Ghica Voevod cu mla lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei. Facem știre precum s-au pîrît de față Neculai sîn Gligore Sava și alți frați ai lui cu Vasile Cociorvă zeat lui Vasile Pița și alți frați ai lui pentru satul Băcsani cei la ținutul Sorocii, jăluind Nicolai Sava cu frații lui în cîteva rînduri, cu giumătăți di acel sat, parte cea din sus este a lor depe moșul lor, Gligore Ursu pîrcălabul, care moșie să și răscumpărat moșul lor de la mănăstirea Bălicăi cis  numești sfeti Arhanghel din Iași, fiind zăloșită de răzești, și scrisori ce au avut s-ar fi prăpădit dela mîna lor numai cu stăpîniri ziseră că tot au stăpînit, însă dovadă nu au arătat ce acea răscumpărare.” 
Vasile Cociorvă a arătat că „satul Băcsanii”, după cum l-au apucat din bătrîni, este împărțit în 8 părți și partea cea din jos, o jumătate de sat, a stăpînit-o socrul său, Piță, avînd o parte și  „sotnicul Constantin” și doar o parte, cea din deal, este a lui Neculai SAva, și alta a feciorilor Ștefcăi, care sînt peste Nistru. 
În tabelul recensămîntului din 1772-1773 satul era înregistrat cu numele Pîcsani, indicîndu-se că este stăpînit de diferiți moșieri, mai curînd proprietari mici, cum erau răzeșii. În sat erau 13 case locuite, 11 moldoveni liberi, o față duhovnciească, ceea ce ne face să credem că era și o bisericuță. În 1774 Băxanii sînt înregistrați ca moșie răzășească, avînd 20 de case, 7 bresle - 1 preot, 1 dascăl, 1 mazil, 2 văduve, 1 arnăut, 13 birnici. 
După anexarea inerfluviului Nistru-Prut de către Rusia Recensămîntul din 1817 arată că aici erau 3 preoți, 1 dascăl, 1 ponomar, 8 mazili, o văduvă, 5 ruptași. După unirea Basarabiei cu România, Băxanii împreună cu cătunul Cociorveni, se aflau în plasa Bădiceni. În 1922 satul avea 344 de gospodării. 
În cadrul Reformei agrare din Basarabia, inițiată de „Sfatul Țării”, 146 de locuitori ai satului au fost împroprietăriți cu 469 ha de pămînt. În 1924 erau 1483 de locuitori, primar era Spiridon Lența, notar - Ion Botezatu. 
Biserica satului este atestată documentar în 1805, cu gramul Nașterea Maicii Domnului, dar se pare că ea exista mult mai înainte de această dată. La 2 octombrie 1870 a fost întemeiată școala parohială din Băxani. Din 1895 pînă în 1903 în calitate de învățător a muncvit V. I. Boescu. În 1923-1924 învățători la școala primară mixtă din sat erau Efim Trofimov, Nina Pogorevici Claudia Săcară, Elisaveta Zgardan. Școala primară a ființat pînă la a doua anexare a plaiului nostru de către Rusia. Ea a funcționat și în anii celui de-al doilea război mondial

Sursa: Băxani. În: Localitățile Republicii Moldova.
Vol. 1: A-BEz. Chișinău, S.n. 1999, pp. 388-392.

Satul Balinți din Soroca

Situat la podelele unei coline împădurite, la 40 km de Soroca, sătucul Balinți este primul care salută apele Nistrului ce vin să sclade marginile cîmpiei sorocene. Lîngă sat, pe locul numit La imaș, a fost descoperită vatra unei stațiuni, care se datorează cu 40-12 mii de ani în urmă. Pe locul menționat se găsesc obiecte lucrate din cremene, oase pietrificate, cărbune de lemn etc.
Documentele ne oferă știri contradictorii privind prima mențiune oficială. Dicționarul Statistic al Republicii Moldova ne spune că satul a fost atestat documentar în anul 1609. Vladimir Nicu în lucrarea „Localitățile Moldovei în documente și cărți vechi” (Vol. I. Chișinău, 1991) precizează: la 22 septembrie 1609, cu denumirea Bainți. O asemenea concretizare se bazează probabil, pe o carte domnească de la Constantin Movilă, publicată în „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie ”A.D. Xenopol”. Iată fragmentul:
„Ion Constantin Moghila voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al țării Moldovei. Iată a venit înaintea noastră și înaintea boierilor noștri sluga noastră Iurașco Dracea, fiul Elincăi, și s-a părît de față cu Nastea, cneaghina răposatului Macri armaș, a zis că a cumpărat bărbatul ei, Macri armaș, acel sat, o parte de la Mărica, o parte a fost a nepoatei sale, Elinca, mama lui Iurașco Dracea, pentru care a avut schimbb cu Elinca, mam lui Iurașco, și -a fost dat ei pentru aceasta a treia parte din satul Bainți”.
Sunt mai multe surse ce fac referință la toponimul Balinți. 
În anul 1861 Balinți era un sat posesionar, avea 42 de gospodării, 120 bărbați, 118 femei, o biserică ortodoxă. În 1867 satul aparținea moșierilor Anghel (Anghelache) și Mitenoc, care stăpîneau 2200 desetine de pămînt. 
În 1923 la Balinți erau 118 clădiri, 122 de menaje, 541 de locuitori, 541 de locuitori, o casă boierească locuită, o școală primară mixtă, poștă rurală, primărie. 10 ani mai tîrziu, în 1933 la Balinți erau 160 de copii de vîrstă școlară (5-16 ani), în catalog fiind înscriși 118 elevi, avîndu-i de învățători pe Grigore Medinschi și Emilia Selaghi. Școala primară nu și-a suspendat activitatea nici în anii de război. În 1943 la Balinți munceau 2 învățători - Voicu Maria și G. Mariuc.

De asemenea, mai e și satul Balinții Noi, mic sătuc situat în valea largă a Nistrului, unde fluviul își arcuiește albia ba în stînga, ba în dreapta, la 35 km de nord de centrul raional. Pe durata întregii sale existențe cătunul rămînea la numai cîteva gospodării, la 1 decembrie 1998 avînd numai 20 de case, în care mai viețuiesc 54 de suflete.

Sursa: Balinți. În: Localitățile Republicii Moldova.
Vol. 1: A-BEZ. Chișinău, S.n., 1999, pp. 214-218.

joi, 2 februarie 2017

Satul Alexeevca din Soroca

Conform unei relatări a ziarului „Drug” din 23 martie 1907, așezarea a fost întemeiată în 1900 de către o comunitate de țărani veniți de prin părțile Podoliei (Ucraina), care au cumpărat, cu ajutorul unei bănci, o parte din moșia Florești. Sondajul efectuat în 1968 în vederea editării primului volum al ESM arată că satul Alexeevca a luat naștere pe la 1900, constatîndu-se că aceasta s-a întîmplat în urma vînzării de către boier a unei părți din moșia sa țăranilor nevoiași, care lucrau la acel moment pămîntul boieresc. Așezării, cică, i s-a dat numele feciorului mai mare al boierului, Alexei.
Acestea sunt versiunile apariției satului și ale etimologiei denumirii lui. Totuși, locurile în precedente timpuri n-au fost pustii. Acest lucru ni-l demonstrează și cele 5 morminte ale migratorilor, veniți în coace din stepele asiatice și decedați aici.
Documentele timpului mărturisesc că deja la 1902 Alexeevca avea o populație de 218 suflete: 120 - parte bărbătească și 98 - parte femeiască. La 1905 în sat erau 60 de copii între 8 și 12 ani, dar nu frecventau școala din motiv că nu exista. La 1910 satul avea 105 case și 551 de locuitori. În septembrie 1922, în cadrul reformei agrare, 100 de locuitori primesc 359 ha de pămînt.
Satul Alexeevca multă vreme nu a avut biserică. Lucrările bisericii au început pe la mijlocul anior treizeci. Dar au prins-o neterminată evenimentele din 1940. În 1990 hramul, în sfîrșit, și-a deschis larg ușile în fața creștinilor. Deși satul nu e mare, locașul sfînt e suberb și impunător. 
În 1949 au urmat deportările. La gospodarii deportați în 1940 și 1941 s-au adăugat: Grigore S. Ciornîi, cu soția Ana și copiii Varvara și Mihail, Nichifor C. Bondari, Sofron C. Bondari, Teodor M. Bucicovschi, cu soția Elena etc.
Satul are școală medie incompletă, două biblioteci, casă de cultură, oloiniță, poștă, magazine. 

Sursa: Alexeevca. În: Localitățile Republicii Moldova.
Vol. 1 : A-Bez. Chișinău, S.n., 1999, pp. 85-88.