Istoria mănăstirii Cosăuți din raionul Soroca

Tradiţia orală a păstrat pentru posteritate atât anul fondării schitului Cosăuţi, 1729, cât şi numele întemeietorilor - ieroschimonahii Pavel (Dubină) şi Gavriil. Anul 1729 s-a încetăţenit ca început al schitului Cosăuţi şi în diverse acte şi lucrări1, deşi documente vechi care ar documenta înfiinţarea schitului în prima jumătate a sec. XVIII nu s-au păstrat.

REPERE ISTORICE

Localitatea Cosăuţi, pe a cărei moşie a fost situat schitul, este menţionată documentar la 3 ianuarie 1509. Dintr-un act de danie făcut de Constantin Racoviţă voievod Episcopiei de Huşi în 1757, aflăm numele proprietarului moşiei Cosăuţi - medelnicerul Xicolae Racoviţă. Moşia acestuia se afla la hotar cu moşiile târgului Soroca, donate de domn Episcopiei Huşilor.

În a doua jumătate a sec. XVIII se produc mai multe tranzacţii cu moşiile din această zonă. Astfel, în 1761 episcopul Huşilor, Inochentie, a convenit cu logofătul Ştefan Bosie ca în schimbul moşiilor Pojorăuca (Bujorăuca), a vadului de pod peste Nistru şi a târgului Soroca să preia moşia Cosăuţi cu podul peste Nistru. Doar peste două decenii, în 1781, Episcopia Huşilor hotărăşte ca „moşia Cosăuţi cu vadu de podu în Nistru şi cu satu la ţinutul Sorocei, ... a fost dată hatmanului Scarlatachi Sturza, în schimbu pentru moşia Tălăieşcii de la ţinutul Lăpuşnei, care era aproape de episcopie”. în 1793, după plecarea lui Scarlatachi Sturza în Rusia (ca urmare a războiului ruso-turc), Cosăuţii au reintrat în posesia Episcopiei de Huşi.

Prima atestare documentară a schitului Cosăuţi o descoperim într-o inscripţie marginală de pe un Tetraevanghel, inscripţie datată cu luna februarie 1757. Din aceeaşi sursă aflăm şi numele unuia din primii administratori ai schitului, nacealnicul Mihail.

Schitul Cosăuţi a fost ridicat la o distanţă de 1,5 km de izvorul pârâului Iorginţi, afluent de dreapta al râului Nistru, într-un defileu, din trei părţi înconjurat de dealuri şi din partea nordică hotărnicit cu râul Nistru. A fost denumit Cosăuţi după numele moşiei unde a fost ridicat. Schitul s-a mai numit şi Iorginţi, după numele pârâului pe al cărui mal se afla. Cu aceste nume, în circulaţie deopotrivă, mănăstirea este atestată în documentele de arhivă pănă la închiderea sa în 1833.

La 1,5 km de locul unde a fost amplasată vechea mănăstire, în partea superioară a teraselor calcaroase (malul drept al râului Nistru), se află săpată în stâncă o veche chilie, numită de localnici Mănăstirea în Cretă. De aici şi-o fi luat începutul şi viaţa monahală din această moşie. În 1812-1813, odată cu crearea Eparhiei Chişinăului şi Hotinului, la insistenţa noului exarh, mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, schitul Cosăuţi obţine statut de mănăstire. Se ştie că în 1820 aici funcţiona o singură biserică de lemn cu hramul Naşterea Maicii Domnului, mănăstirea făcând parte din lista celor 12 mănăstiri de călugări din Basarabia.

În 1823 a fost numit un nou stareţ al mănăstirii Cosăuţi, egumenul Nicandru, care într-o scrisoare, înainte de plecarea sa la Sankt Petersburg, a descris detaliat situaţia mănăstirii la acea vreme, din care rezultă că averile mănăstirilor Cosăuţi şi Călărăşăuca au fost administrate un timp de egumenul Onisifor. Moşiile lor nu erau delimitate, iar mănăstirea Cosăuţi se afla într-o stare precară. În situaţia creată, egumenul Nicandru adresează arhiepiscopului Chişinăului şi Hotinului Dimitrie Sulima o plângere în care relatează despre starea reală a mănăstirii11.

La 19 mai 1833 deja arhimandritul Ioanichie prezintă un raport arhiepiscopului Dimitrie privind sărăcia mănăstirii, lipsa mijloacelor de întreţinere, a terenurilor arabile, după care conchide că „pe viitor mănăstirea Cosăuţi nu mai poate să activeze şi de aceea trebuie lichidată”12. La scurt timp după aceasta, la 7 iunie 1833, acelaşi Ioanichie a prezentat un nou raport, în care descrie cu lux de amănunte situaţia mănăstirii, amplasată pe moşia lui G. Varfolomeu, şi relatează că ea nu are în posesiune pământ arabil, nu are venituri şi se află în mare sărăcie.

La 26 iunie 1833 urmează rezoluţia arhiepiscopului Dimitrie, în care se menţiona: „A se lichida această mănăstire, iar călugării ei să fie transferaţi în apropiata mănăstire Călărăşăuca, tot acesteia transmiţându-i-se şi averea mănăstirii Cosăuţi”. În consecinţă, Dicasteria duhovnicească din Chişinău iniţiază procesul de desfiinţare a comunităţii monahale. În acest context, la 25 septembrie 1833 s-a întocmit o nouă listă de inventariere a averii, de data aceasta în limba rusă, semnată de arhimandritul Ioanichie şi ieromonahul Rafail.

Astăzi pe locul unde a fiinţat timp de un secol vechea mănăstire Cosăuţi s-a păstrat o mică construcţie de formă pătrată în plan, cu un acoperiş de formă barocă, care are menirea de a proteja locul pristolului bisericii de lemn. În apropiere de acest loc se mai văd câteva pietre funerare, urmele cimitirului mănăstiresc.

Mănăstirea de călugări a fost redeschisă pe un loc nou la 22 aprilie 1990, cu hramul Acoperământul Maicii Domnului. Ctitorii principali care au contribuit substanţial la edificarea noului complex monastic au fost Alexandru Oleinic deputat în Parlamentul Republicii Moldova (2002), Ion Potlog, comisar de poliţie, Vladimir Ţirulinic (t), directorul Parcului auto nr. 11 din Soroca, Ion Lenţa, antreprenor. În 1998 a fost binecuvântată oficial redeschiderea mănăstirii Cosăuţi, tot atunci în scaunul de stăreţie a fost numit arhimandritul Ieronim (Palii).

HRAMUL MĂNĂSTIRII

Iniţial, în perioada 1729-1833, mănăstirea a avut hramul Naşterea Maicii Domnului, sărbătorit la 21 septembrie. După redeschiderea mănăstirii în 1990, a fost ales un alt hram al mănăstirii, Acoperământul Maicii Domnului, sărbătorit la 14 octombrie.

STAREŢI

Primul administrator documentat al schitului Cosăuţi a fost nacealnicul Mihail ot mănăstire Cosăuţi, care în 1757 vinde o Evanghelie preotului Andoni, martor fiind protopopul Feodose Otcrânciuc.

În 1801-1806, stareţ al schitului a fost ieromonahul Visarion, urmat, în anii 1806-1818, de egumenul Onisifor, acesta fiind o perioadă de timp egumen pentru cele două mănăstiri - Cosăuţi şi Călărăşăuca. S-a născut egumenul Onisifor în anul 1778, de etnie rusă (la începutul sec. XIX, la Cosăuţi şi Călărăşăuca stareţii erau de origine rusă), dintr-o familie de comercianţi, ştia carte. În anul 1801 a primit mantia de călugăr de la stareţul schitului Cosăuţi, ieromonahul Visarion. În acelaşi an este hirotonisit ierodiacon de către episcopul de Huşi, Gherasim, iar în 1803 - ieromonah. în 1806 acelaşi episcop Gherasim îl numeşte egumen al schitului Cosăuţi. În 1812, cu binecuvântarea mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, este ridicat de către episcopul-vicar Dimitrie la rangul de egumen, numit blagocin al mănăstirilor şi schiturilor din ţinutul Soroca. În anul 1818 a fost transferat stareţ la mănăstirea Călărăşăuca. în urma unei decizii a Sfântului Sinod, cu binecuvântarea arhiepiscopului Chişinăului şi Hotinului Dimitrie, la 25 februarie 1827 este avansat de către mitropolitul Grigorie al Irinopoliei la rangul de arhimandrit. La 28 februarie 1827, ca urmare a propunerii arhiepiscopului Dimitrie, este numit econom al Casei Arhiereşti din Chişinău, cu păstrarea funcţiei de blagocin al mănăstirilor şi schiturilor.

În perioada 14 aprilie 1823 - martie 1827, stareţ al mănăstirii Cosăuţi a fost egumenul Nicandru. în mai 1825 el a fost ridicat la rangul de arhimandrit22 şi cu această ocazie a solicitat inventarierea şi delimitarea averii mănăstirilor Cosăuţi şi Călărăşăuca, administrate până atunci de egumenul Onisifor. La 22 decembrie 1826, arhimandritul Nicandru depune cererea de eliberare din funcţia de stareţ al mănăstirii Cosăuţi din cauza marii sărăcii care s-a abătut asupra mănăstirii, rugând să fie transferat în altă funcţie.

Totodată, el relata că „mănăstirea nu are niciun stânjen de moşie”, adică nu are venit, este aşezată pe un loc pietros, greu de urcat, din care cauză nu se practică nici vităritul, nici agricultura, şi nici oameni în mănăstire nu sunt. Dicasteria duhovnicească din Chişinău s-a arătat dispusă să-l ajute pe arhimandritul Nicandru şi l-a rânduit cu slujba la Casa Arhierească din Chişinău. Blagocinul mănăstirilor şi stareţul mănăstirii Călărăşăuca, egumenul Onisifor, urma să decidă pe cine îl poate delega la mănăstirea Cosăuţi pentru administrare25.

Conform raportului blagocinului egumenul Onisifor, la stăreţia mănăstirii Cosăuţi a fost propus ieromonahul Arsenic din schitul Rudi, care la acea dată avea deja semnate câteva cereri de a fi transferat la mănăstirea Cosăuţi. Arsenie avea 12 ani de slujire în rangul de ieromonah şi s-a considerat că nu este oportună transferarea lui la Cosăuţi. Din aceste motive s-a propus transferarea la mănăstirea Cosăuţi a unui ieromanah de la mănăstirea Călărăşăuca, şi anume Ioanichie. Însă până la urmă, după numeroase rapoarte şi discuţii, la 28 aprilie 1827 s-a decis numirea în funcţia de stareţ al mănăstirii Cosăuţi a ieromonahului Arsenie din schitul Rudi, iar ieromonahul Ioanichie din mănăstirea Călărăşăuca a fost rânduit în locul lui.

Noul stareţ al mănăstirii Cosăuţi, ieromonahul Arsenie, s-a născut în anul 1789, a fost tuns în monahism în 1809, în 1816a fost hirotonisit ieromonah de către mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, iar în 1825 a fost rânduit stareţ la mănăstirea Rudi. Era iscusit la citire şi cântare bisericească.

Nu se ştie în ce împrejurări şi când anume s-a produs o nouă schimbare în administrarea mănăstirii, dar in curând la stăreţie a venit egumenul Lazăr, care a fost ultimul stareţ al mănăstirii Cosăuţi. După decesul acestuia in martie 1833, in iunie acelaşi an mănăstirea a fost închisă. Conform testamentului egumenului Lazăr, au fost documentate averile „mişcătoare şi nemişcătoare” personale ale stareţului, care au fost transmise in dar nepotului său, călugărul Ilarion de la mănăstirea Hârbovăţ.

De la redeschiderea mănăstirii de monahi Cosăuţi (1990) până în prezent, stăreţia este încredinţată arhimandritului Ieronim (Palii), născut în 1968, în satul Sârcova, raionul Rezina. A făcut şcoală medie şi şcoală profesional-tehnică. La mănăstirea Cosăuţi a venit de la mănăstirea Căpriana. în aprilie 1989 a fost tuns în monahism, după care hirotonisit mai întâi ierodiacon, apoi ieromonah. Tot în acelaşi an a fost ridicat la rangul de egumen şi decorat cu Crucea de aur. în 1993 a fost gratificat cu dreptul de a purta paliţă şi Cruce cu pietre scumpe, fiind ridicat la rangul de arhimandrit.

COMUNITATEA MONAHALĂ

Se cunosc, graţie unor documente de arhivă, şi numele unor vieţuitori ai mănăstirii la începutul sec. XIX, şi anume ieromonahul Feofil, monahul Arsenie, ascultătorul Ştefan, tuns în monahism în 1817, monahii Rafail şi Eltimie (Kosovski)4 ş.a.

Ca răspuns la porunca exarhului şi mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni adresată chiriarhilor din Moldova să prezinte tablouri numerice şi nominale „pentru căti mănăstiri şi schituri, călugări, biserici, preoţi, diaconi, irodiaconi şi ţărcovnici scutiţi sunt în eparhii”, aflăm din raportul episcopului Melentie că în 1809 schitul Cosăuţi din ţinutul Sorocii avea o comunitate de 11 călugări şi un ieromonah, fiind sub conducerea egumenului Onisifor.

Conform datelor despre mănăstirile şi monahii din Eparhia Chişinăului pe anul 1816, comunitatea monahală includea un stareţ egumen, 3 ieromonahi, un ierodiacon, 7 monahi, în total 12 vieţuitori.

La 1820, în mănăstirea Cosăuţi erau nouă monahi, care duceau un mod de viaţă comun (chinovial) şi se întreţineau din roadele muncii lor37.

În 1821, la mănăstire existau un ieromonah-stareţ, doi ieromonahi şi şase călugări, în total 9 persoane38. La 30 aprilie 1825, la Cosăuţi au rămas numai un ieromonah şi trei monahi bătrâni şi neputincioşi. Stareţul mănăstirii, egumenul Nicandru, relata: „... sunt la mare întristare, căci nu am cu cine să întâmpin trebuinţele mănăstirii, atât în biserică, cât şi cele denafară”. Stareţul se afla în căutare de un om de nădejde pentru a-i încredinţa economia casei.

În 1828, în componenţa obştii monahale era un oarecare ieromonah Vasian, despre care aflăm dintr-o notă marginală, pe f. 253-256 a cărţii „Cuvinte pustniceşti de Isaac Sirianul” (anii 1770): „La 1828 mai 15 zile, şezând eu la sţfânta] mţănăstire] Cosăuţi, am vândut-o monahului Filaret cu 23 lei, acest Isac Şirul, pe cari iscălesc, ieromonah Vasian”40.

În 1833, după moartea egumenului Lazăr, arhimandritul Ioanichie arăta că „din comunitatea monahală făceau parte doar cinci monahi: ieromonahul Ambrosie (în vârstă de 50 de ani), ierodiaconul Gavriil (51 ani) şi monahii Silvestru (35 ani), Iovu (47 ani), Filaret (46 ani). Dar şi aceştia, puţini, deseori părăseau mănăstirea pentru a-şi găsi surse de existenţă”. La sfârşitul raportului arhimandritul constată cu tristeţe că mănăstirea nu este capabilă să-şi continue activitatea, deoarece duce lipsă în primul rând de resurse umane, dar şi de cele material-financiare. Se mai solicita ca unii monahi să fie trimişi cu ascultare la mănăstirile alese de ei, de exemplu, călugărul Selivestru să meargă la mănăstirea Hârbovăţ, călugărul Iovu - la Saharna.

După redeschiderea mănăstirii în 1990 comunitatea monahală de la Cosăuţi este în formare. Din 1998, funcţia de econom a fost îndeplinită de Oleg Dorogan, născut în 1959, în satul Bădiceni, Soroca.

În 1999 duhovnic al mănăstirii, la solicitarea arhimandritului Ieronim, a fost numit ieromonahul Iosif (Iurie Caţaga). Născut în 1975, în satul Vasilcău, Soroca, a fost călugărit în 1992, în acelaşi an hirotonisit ierodiacon.

Domeniul mănăstiresc

La începutul secolului XIX, comunitatea monahală se întreținea din lucrarea pământului. 
[...]
Drept răpuns, la 11 septembrie 1824 a fost delegat egumenul mănăstirii Frumuşica (Frumoasa), stareţul Venedict, ca să meargă la mănăstirea Cosăuţi împreună cu egumenul Onisifor şi să delimiteze averile, astfel făcând un izvod al lucrurilor păstrate la mănăstirile Cosăuţi şi Călărăşăuca.

În 1824, la mănăstirea Cosăuţi existau câteva anexe gospodăreşti (hambare, grajduri, pivniţe), care permiteau o anumită dezvoltare economică. De exemplu, în hambar erau depozitate: „Şasă căzi în hanbari de pus pâne, doao poloboace mari tij în hanbari, putină mare, doao budălăie mari, doao ştiubei, una balercă de rachiu, o alghie mari de spălat grâu, o chio de piatră, doao poloboace mai mici, o dimirlie”.

Conform aceluiaşi izvod de averi „nemişcătoare şi mişcătoare” întocmit de egumenul mănăstirii Frumuşica, Venedict, în 1824 în ograda mănăstirii erau „Doao perechi heră de plug; o boronă cu 36 colţi de fier, pentru grăpat; două sfredeli; o lingură de fier pentru sfredelit la roate; o daltă de fier; trei topoară; o bărdiţă; patru sape; două hârleţe; două cară; o căruţă de un cal; sanie de boi; o săniuţă pentru un cal; o perechi hamuri de un cal de cură cu hăţul şi cercurii; două veretci de cânepă; şapte saci mari; două pluguri cu telegile lor şi cu tânjăli lor şi cu pârghii de lemn; cinci juguri; una lopată de lemn de vânturat”50. în trapeză erau: „Masă de stejar mare unde şed părinţii la masă; un scaun lung pe care şăd la masă; una putină de apă; o putină de borş; două cofe; două coveţi mari pentru pâine; două coveţi mai mici; două budălăi pentru tărâţă; trei putini; două sâte; o sâtă bună pentru prescuri; un căuş; un ciaun mare; două căldări de aramă una mare de stână şi una mai mică; o oală de ciaun; două custuri de fer pentru ras coveţi; un cuţât; un dulap de lemn pentru pus străchini; un tiasc de aramă; doă lopăţi; două doniţi; trei ciuberi; o tigaie de aramă stricată; o solniţă de lemn; patru poloboace cu curechi murat; un poloboc cu castraveţi muraţi”.

Tot pe la 1824 mănăstirea mai poseda: „Şeisprezece boi mari de jug; vaci mari, adică douăzeci; un buhai; cinsprezăci viţei; una sută oi; un cal”. La mănăstire se practica apicultura, dovadă servind cele şaptezeci de ştiubeie pline şi şaptezeci şi trei deşarte.

Mănăstirea avea în posesie şi terenuri: „via de trei pogoane, cu gard bun, îngrădită şi schinuită noau şi cu şanţe înprejurul gardului”. La vie era ridicată o casă pentru vier şi o cramă alăturată. Mănăstirea mai stăpânea „două grădini pentru verdeţuri îngrădită bine şi două grădini cu garduri vechi”.

Despre nivelul viticulturii practicate de comunitatea monahală vorbesc convingător doar câteva cifre, referitoare la vinul produs în anul 1824. Astfel, în beciurile mănăstireşti, la acea dată se păstrau 271 de vedre de vin, roşu, alb şi roşu cu pelin, la fel vin special pentru biserică, după cum urmează: „şapte vasă cu vin, ci au eşit din vie, însă vedri; un poloboc vin alb - 31 vedri; un poloboc vin alb -44 vedri; un poloboc vin alb - 60 vedri; un poloboc vin roşu - 60 vedri; un poloboc vin alb - 50 vedri; vin roşu pentru biserică - 6 vedri; un poloboc cu vin roş pelin -20 vedri”. în toamna aceluiaşi an s-au semănat „cinci chile grâu de toamnă; noao chile săcară sau sămănat, şi arătură câtva pentru primăvară gata; 14 fân sămănat”. în timpul întocmirii izvodului, la mănăstire existau „28 chile sacară; 6 chile grâu; 9 chile malai; 20 chile popuşoi; 1 chil orz; 7 dimer (măsuri) sămânţî de cânepă; 5 dimer fasoli; 7 dimer linte; 10 dimer mazări; pânea şi legumele făceau în total 65 de chile”.

Mănăstirea mai avea două mori. Conform izvodului, una dintre ele avea: „un ciocan pentru bătutul pietrilor; una cadă de uium; budălăi tij de păs uium; una baniţă de măsurat; un mertic cu care să e uium”.

Cea de-a doua moară era plasată şi ea „pe părăul lorjniţii cu ezişor şi moara cu scânduri de stejar în amnare şi cu toate cele trebuncioasă întrânsa bune, numai mai vechi de cât ceialantă şi cu pietrile bune, însă nu noaă, umblând şi aceasta cu zăpor”. Se ştie că această moară era aşezată „în dreptul mănăstirii, noaă de scânduri de stejari şi în amnari, coperită cu paie de secară şi cu toate celi trebuincioasă înăuntru bune, şi cu pietri noaă de Hârlău cumpărate din anul 1823, noiemvri, şi cu ezişor pi părăul Iorjniţa umblând cu zăpor şi cu 4 piio de păsat întrânsa”. Astfel, în lista acestei mori au fost incluse următoarele obiecte: „un ciocan pentru bătutul pietrilor; trei poloboace mari de pus uium; una baniţă de măsurat pâine; un inerţie de luat uium; fân ci să află şi paie pentru vitele mănăstirei; trei stoguri fân mari; doao jirezi paie”.

Din casa stăreţiei, pe lângă odoare bisericeşti, au fost trecute pe lista averii următoarele lucruri: „o masă cu iaşci (sertare) di desupt, doao scaune cu spatari, un crivat de lemn în etac, două divanuri în casă, la uşa casii o broască de her bună, fereştile la casă de sticlă şi cu obloane de lemn pe dinafară, trei garafe pentru vin, o sticlă de băut apă, un păhar de băut vin, un păhar de băut rachiu”.

Conform unei scrisori semnate de stareţul mănăstirii arhimandritul Nicandru în 1825, economia mănăstirii era stabilă şi în bună rânduială:

„înalt Preosfinţite şi mult milostive stăpâne arhipăstori şi părintele nostru.

După stăpâneasca poruncă înalt Preosfinţiilor Voastre, viind la mănăstirea Cosăuţului aprilii 24, am şăzut vreo patru zile, am slujit şi Sfânta Leturghie, şi din partea economiei am găsit toate pusă în bună rânduială, vitile şi oile scoasă din iarnă, blagopolucino, după aceasta am mers la mănăstirea Călărăşăuca, de m-am întâlnit cu sfinţia sa părintele Onisifor egumenul, ca să ne sfătuim, să punem în rânduială pentru trebuinţa economiei” . Această gospodărie mănăstirească nu putea fi întreţinută de numai un ieromonah şi trei monahi în etate, de aceea arhimandritul era în căutarea unui om de nădejde pentru a-i încredinţa economia mănăstirii.

Peste un an, în 1827, arhimandritul Nicandru a motivat cererea de a fi transferat la altă mănăstire şi eliberat din funcţia de stareţ la Cosăuţi din cauza stării materiale precare a mănăstirii.

La 10 martie 1833 se stinge din viaţă egumenul Lazăr, stareţul mănăstirii Cosăuţi. Arhimandritul Ioanichie, blagocinul mănăstirilor, se deplasează la faţa locului, raportând arhiepiscopului Dimitrie despre starea de lucruri de la mănăstire. Acesta descrie situaţia dezastruoasă de la mănăstirea Cosăuţi, arătând că neavând posi-

bilităţi de a schimba ceva comunitatea monahală se află în sărăcie. La acea vreme, averea mănăstirii cuprindea, conform arhimandritului Ioanichie: „Două mori, care le deţinea mănăstirea, aveau şi ele nevoie de o intervenţie de urgenţă; via mănăstirii din cauza îngheţurilor nu mai rodeşte, iar pământ arabil îi lipseşte cu desăvârşire; pentru diferite servicii comunitatea monahală acumulase datorii în sumă de 40 ruble”.

Un alt raport din 7 iunie 1833 constata că mănăstirea nu dispune de pământ propriu, ci este aşezată pe moşia boierului G. Varfolomeu. Din acelaşi document mai aflăm că la 1 iunie 1833 blagocinul mănăstirilor îl informase pe moşierul Varfolomeu despre sărăcia comunităţii monahale din Cosăuţi, sugerându-i-se că fără susţinerea sa comunitatea nu are şanse de a supravieţui, de aceea îl roagă să atribuie legal mănăstirii 33 de desetine de pământ din moşia sa. Varfolomeu a refuzat să acorde ajutor, motivând că el deja are o biserică în grijă, cea din satul Cosăuţi, pe care îi dator să o întreţină în stare bună.

În urma acestor rapoarte, la 26 iunie 1833 arhiepiscopul Chişinăului şi Hotinului emite decretul de închidere a mănăstirii Cosăuţi, cu dispoziţiile de rigoare privind transferul comunităţii monahale şi al bunurilor materiale la mănăstirea Călărăşăuca. Bunurile materiale mobile sunt date în primire de blagocinul mănăstirilor Ioanichie, fiind luate în evidenţa mănăstirii de ieromonahul Rafael.

în anii 1836-1838, din cauza îndepărtării locului, podgoria fostei mănăstiri Cosăuţi este vândută de stareţul mănăstirii Călărăşăuca Inochentie moşierului Varfolomeu, proprietarul moşiei Cosăuţi.

După redeschidere, în anul 2000 mănăstirea deţine circa 5 ha de teren agricol, din care se întreţine.

COMPLEXUL MONAHAL

În 1820, la mănăstirea Cosăuţi era o biserică de lemn, bătută din exterior cu scândură nouă de lemn, acoperită cu şindrilă (draniţă), o clopotniţa mică, de lemn, acoperită cu şindrilă, cu cinci clopote, două mari şi trei mici, casa stăreţiei şi câteva chilii, destule pentru a cuprinde întreaga comunitate. Chiliile erau de lemn, vechi, toate acoperite cu stuf. Mănăstirea era împrejmuită cu un gard făcut pe jumătate din bârne şi pe jumătate din nuiele, o poartă de stejar, dar toate învechite şi parţial deteriorate.

Conform izvodului din noiembrie 1824, „Sfânta mănăstire Cosăuţii ci eşti cu hramul Naşterea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu are biserica de lemn durată şi pe temelie de piatră, acoperită cu şindrilă, însă acopere-mântul vechi, pentru care acoperemânt spre a să acoperi de iznoavă este gata 10 000 şindilă şi 15 000 cuie. Catapeteasma înăuntru de lemn săpată şi zugrăvită cu aur şi argint şi cu vopseli bune”. În ograda mănăstirii mai erau:
1.         Chiliile igumeneşti cu dispărţituri înăuntru şi cu foişor deasupra.

2.         O pivniţă mare de piatră supt foişor pentru curechi şi must.

3.         Una pivniţă nouă de piatră boltită pentru vin.

4.         Patru chilii de la celi igumeneşti înrând tot supt un acoperemânt pentru părinţi coperite cu răgoz şi cu paie.

5.         Altă chilie deosebită cu tinda ei, de către deal, tot pentru părinţi.

6.         Una chilie despre părâu, cu tinda ei.

7.         Una chilie pentru iconom cu 2 dispărţituri şi cu tinda ei.

8.         Un hanbar lângă poartă de scânduri coperit cu paie pâine.

9.         Clopotniţa pe poartă, de lemn de stejar.

10.       Cinci clopote, însă unul mare ca de 200 ocă, şi patru mai mici.

11.       Un clopoţel pentru trapezi.

12.       Trapeza cu cuhne în mijloc şi cu o cămară de o parte, bună şi coperită bine, nouă.

13.       Altă cămăruţă în dosul cuhnii osăbită.

14.       O pivniţă vechi lângă trapezi pentru verdeţuri.

15.       Un grajd de scânduri de stejar podit unde şideaii acoperit cu paie.

16.       O şură alăture cu grajdiul cu furci de stejar acoperită bine pentru căruţă şi care.

17.       Ograda înprejurul mănăstirii pi din sus cu gard de pari şi nuiele şi pe o parte cu acelaş zăplaz şi poarta de stejar, toate aceste vechi şi stricate.

18.       Un coşăr mare nou făcut din anul acesta.

În 1833 a fost întocmită o nouă listă a clădirilor mănăstireşti, care includea şi o descriere a imobilului: biserica de lemn, care era cămăşuită cu scânduri deja învechite, iar acoperişul, fiind vechi, curgea. Din cauza uzurii clopotniţa era înclinată, chiliile erau vechi, nefiind reparate la timp, au degradat mult.

La 26 iunie 1833 are loc procesul de lichidare a mănăstirii Cosăuţi, sub supravegherea nemijlocită a Consistoriului Duhovnicesc din Chişinău. Lista bunurilor materiale transmise a fost semnată la 25 septembrie de arhimandritul Ioanichie, blagocin, şi de ieromonahul Rafail, din partea mănăstirii Călărăşăuca64. Clădirile mănăstirii erau făcute în special din lemn: o biserică, şapte chilii, un grajd şi o trapeză. După închiderea mănăstirii, rămânând fără supraveghere, clădirile au fost devastate şi distruse.

În 1990 a început edificarea noului complex monastic Cosăuţi, plasat pe un loc nou, pe malul celălalt al râului Cosăuţi. Arhimandritul leronim a ridicat o biserică cu hramul Adormirea Maicii Domnului după un proiect donat de ÎPS Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei (în prezent - Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române). Biserica este terminată în 1999, construindu-se apoi şi un corp de chilii cu trapeză. în octombrie 2002, de hramul mănăstirii, a fost sfinţită biserica nouă. însă în 1998 la mănăstire a izbucnit un incendiu care practic a mistuit chiliile monahilor. Reparaţiile de la mănăstire au fost finisate abia către 2009.

Un interes deosebit pentru cercetători prezintă Mănăstirea în Cretă, o chilie individuală de pe malul drept al Nistrului, denumită astfel de localnicii din satul Cosăuţi65. Prin analogie, stabilim unele asemănări la capitolul materie primă (rocă de cretă), tehnici de lucru (tăierea pietrei) şi amenajarea interiorului Peşterei lui Bichir, de la intrarea în oraşul Soroca. Acest schit rupestru este săpat într-o stâncă la o înălţime de 170 m, intr-un plan orientat spre nord-vest. Terasa din faţa chiliei, de cca 5 x 3 m, precum şi accesul la chilie sunt grav accidentate, în prezent intrarea iniţială şi construcţiile auxiliare sunt slab vizibile. Planul chiliei este neregulat, incluzând o cameră şi o nişă care servea drept dormitor66. Merită atenţie şi inscripţiile în chirilică de pe peretele exterior, în partea de est a intrării, ilizibile din cauza eroziunii puternice. Nu departe se pot desluşi urmele unei cruci incizate în rocă. La vest de intrare, pe peretele exterior, sunt incizate nişte simboluri cu o semnificaţie apropiată de cele ale soarelui din preistorie67. Schitul mai are un loc de dormit, o vatră, nişe de plasare a icoanelor (pe peretele de nord-est al chiliei), fapt care confirmă existenţa unui schit de factură creştină.

INVENTAR LITURGIC

Izvodul întocmit în anul 1824 oferă şi un tablou amplu privind odoarele păstrate la mănăstire. în funcţie de utilizarea materiei prime şi semnificaţie, aceste piese au fost clasificate în: vase de cult, veşminte, icoane, alte podoabe. De regulă, sunt menţionate piesele confecţionate din metale nobile, precum argint, argint aurit, fier alb, alamă, cositor. Sfântul pristol era tăcut de lemn.

Lista vaselor de cult - potire, cupe, discose, chivote etc. -catalogate, cuprindea: „trei potire de argint şi poleite cu aur pe din lăuntru şi pe din afară; trei discose de argint, două poleite cu aur; una copie de oţel; un litier de hier alb; un chivot mic de argint; două cruci de lemn, ferecate cu argint asupra sfântului pristol; un chivot mare, pe sfântul prestol de hier alb; două zvezdi de argint; una linguriţă de argint; un panaghieri de cositoriu înlăuntru săpat închipui zavatiei; o cădelniţă de argint mare; o cădelniţă de alamă galbănă; opt sfeşnice de alamă, însă 4 la sfântul prestol, 1 la proscomidie, 3 la icoanele din tindă; un policandru de alamă galbenă cu 12 luminări cu lanţuri de hier spânzurat în mijlocul bisericii; patru lambade de alamă galbenă înaintea icoanelor celor mari; una candelă de 4 lumânări de madem spânzurată la pandocrator; două blide de cositori pentru anaforă; un clondiri de cositoriu cu capac de ţinut aghiazma; un craston de cositoriu de sfinţit aghiazma întrânsul; două clopoţele în sfântul oltari; două bricili de aramă în sfântul oltari; una măsuţă pe care să slujăşti litie coperită cu cit; un anologhion a cântăreţilor; una sfântă cruce mare zugrăvită ci să scoate la litanie; un steag zugrăvit pe amândouă părţile pe o parte Naşterea Precistei, iar pe alta Sfântul Mare Mucenic Gheorghie; un sfeşnic de lemn la iconostas; două sicrie pentru veşminte; o lădiţă tij pentru veşminte; dulap pentru sfintele cărţi; o cristelniţă mare de lemn tăcută în strug pentru ageazmă; o perechi mucuri de fier pentru curăţit lumânările; o lopăţică de fier de pus foc în cădelniţă; un anol(oghion) de pus s[fânta] leturghie lângă sfântul pristol; un anol(oghion) de cetit psaltirea în mijlocul bisericii”68.

Iconostasul bisericii era făcut din lemn. La biserică se mai păstrau „opt coroane de argint la icoane la care să află şi şapte pietri; trei mănuşi de argint, tij la 5 icoane; şase sfinte icoane mari în tinda bisericii zugrăvite, însă 2 pe scânduri de lemn, şi 4 pe muşamale; cinci icoane în biserică osebite de catapeteazmă zugrăvite; cinci icoane în sfântul oltari”69.

În clădirea trapezei era icoana Sfânta Troiţă, iar în stăreţie - „o icoană a Mântuitorului, zugrăvită pe lemn; o icoană a Sfântului Ierarh Nicolae, zugrăvită pe muşama, cu privazuri de lemn; o icoană zugrăvită pe muşama cu

privazuri de lemn, Sfântul Ghenadie”. Tot în stăreţie, în lista ţesăturilor, au fost incluse o „scoarţă şi un lăicer şi doao păretari”.

În 1833, la inventarierea averii egumenului Lazăr au fost trecute pe lista odoarelor câteva lucruri. în primul rând, arhimandritul informează autoritatea bisericească de conţinutul testamentului egumenului Lazăr, care a binevoit ca lucrurile sale, agonisite pe parcursul vieţii, să fie transmise nepotului său, monahului Ilarion, din mănăstirea Hârbovăţ, prezentând şi o listă a acestor bunuri, după cum urmează: „Icoane pe pânză - 3; icoane pe lemn - 2; cruce sculptată - 1; Psaltire veche - 1; Testament - 1; Trebnic mic - 1; cărţi - 3; rasă de postav -1; rasă veche - 1; anteriu - 2; cojoc din blană de oaie - 1; cizme - 2 perechi; cămăşi - 4; plapume - 2; pernă - 1; aşternuturi - 3; ghemuri - 2; sunduc - 1; brişcă veche - 1; cai cu atribute - 1 pereche”71.

Odată cu iniţierea procesului de lichidare a mănăstirii Cosăuţi, a fost făcută o listă a averii de preţ în vederea transferului comunităţii monahale şi a bunurilor sale materiale la mănăstirea Călărăşăucă, după cum urmează: „Chivot mic de argint - 1; chivot mare de argint - 1; cupe de argint - 5; discose de argint - 5; zvezde de argint -3; linguriţe de argint - 2; copie de oţel - 1; vas de argint pentru păstrarea căldurii - 1; cădelniţă de argint - 1; cădelniţă de aramă - 2; cupă mare de cositor - 1; panaghie de cositor - 1; cruci ferecate cu argint - 3; talgere de cositor - 2; sfeşnice de aramă - 6; candele de argint -2; candele de aramă mari - 4; policandru de aramă - 1; cupe mari de lemn pentru sfinţirea apei - 1; iconostas cu 17 icoane; cruce de lemn pentru procesiuni - 1; clopote mici - 5; coroniţe mici de argint de la sfinţi de pe icoane -10; mânere de argint - 3”2.

BIBLIOTECA MĂNĂSTIRII COSĂUȚI

Cea mai veche carte cunoscută ca provenind de la mănăstirea Cosăuţi este un Tetraevanghel, în limba slavonă, care în prezent se află in Biblioteca Academiei din Kiev. Inscripţia marginală de pe paginile acestei cărţi are următorul text în limba română, grafie chirilică: „Această Evanghelie am cumpărat-o eu, preotul Andoni, în cinci lei de la nacealnicul Mihail ot monastire Cosăuţi şi la cumpăratul Evangheliei a fost şi protopopul Fodose Otcrânciuc în zilele preluminatului domn Constantin Vodă, feciorul lui Mihai Racoviţă Vodă şi umbla veletul atunci 7265 (1757) meseaţa fevruarie”73.

În iulie 1816, Sinodul Rus a trimis în Basarabia 60 de cărţi „Convorbire între neofiiţi şi credincioşi despre biserica ortodoxă greco-rusă de răsărit”, un exemplar ajungând şi la mănăstirea Cosăuţi73. Tot atunci, la Cosăuţi a ajuns şi o Liturghie pe note, în limba rusă75.

Conform izvodului din 28 noiembrie 1824, la mănăstire se aflau următoarele cărţi:

Cuvinte pustniceşti de Isaac Sirianul (anii 1770), cu inscripţia marginală: „La 1828 mai 15 zile, şezând eu la sffanta] m[ănăstire] Cosăuţi, am vândut-o monahului Filaret cu 23 lei, acest Isac Şirul, pe cari iscălesc, ieromonah Vasian”.

O sfântă Evanghelie îmbrăcată cu catife verdi şi argint pe amândoaa părţile şi pe o parte poleită cu aur.

Una Evanghelie îmbrăcată cu plisă neagră verde, iar învierea şi Evangheliştii cu alamă galbenă.

Una Sfântă Evanghelie mare îmbrăcată pe amândouă părţile cu alamă şi cu 5 finifturi bune.

O Evanghelie îmbrăcată cu catife roşie şi Măntuitoriul şi Evangheliştii făcuţi de madem.

Una Evanghelie, îmbrăcată în piele.

Una Evanghelie a sfintelor patimi.

Una Evanghelie Feofilact.

Douăsprezeci Minei pe 12 luni cu slujba sfinţilor.

Două Ohtoice câte 4 clasuri în ohtoih.

Un Tipicon.

Una Biblie mare.

Trei Leturghii (Liturghie).

Un Triodion (Triod).

Un Penticostari.

Un Pateric Pecerschi.

Un litopisis (letopiseţ, cronică) scris de mână.

O carte ci să numeşte Piatra Credinţei.

Una Cazanie la duminici.

Patru tomuri cu vieţile sfinţilor în care cuprind 12 luni. Patru tomuri proloagele sfinţilor peste an ci au cuprinde întănsăle 12 luni.

Trei tomuri de Proloagele sfinţilor pe 9 luni.

Două Ciasloave.

Trei Psaltiri.

Una Psaltire tălcuită.

Două Molitvenice.

Un Molitvcnic moldovenesc.

Una carte Tunderea monahilor.

În clădirea trapezei era icoana Sfânta Troiţă, iar în stăreţie - „o icoană a Mântuitorului, zugrăvită pe lemn; o icoană a Sfântului Ierarh Nicolae, zugrăvită pe muşama, cu privazuri de lemn; o icoană zugrăvită pe muşama cu privazuri de lemn, Sfântul Ghenadie”. Tot în stăreţie, în lista ţesăturilor, au fost incluse o „scoarţă şi un lăicer şi doao păretari”.

În 1833, la inventarierea averii egumenului Lazăr au fost trecute pe lista odoarelor câteva lucruri. în primul rând, arhimandritul informează autoritatea bisericească de conţinutul testamentului egumenului Lazăr, care a binevoit ca lucrurile sale, agonisite pe parcursul vieţii, să fie transmise nepotului său, monahului Ilarion, din mănăstirea Hârbovăţ, prezentând şi o listă a acestor bunuri, după cum urmează: „Icoane pe pânză - 3; icoane pe lemn - 2; cruce sculptată - 1; Psaltire veche - 1; Testament - 1; Trebnic mic - 1; cărţi - 3; rasă de postav -1; rasă veche - 1; anteriu - 2; cojoc din blană de oaie - 1; cizme - 2 perechi; cămăşi - 4; plapume - 2; pernă - 1; aşternuturi - 3; ghemuri - 2; sunduc - 1; brişcă veche - 1; cai cu atribute - 1 pereche”.

Odată cu iniţierea procesului de lichidare a mănăstirii Cosăuţi, a fost făcută o listă a averii de preţ în vederea transferului comunităţii monahale şi a bunurilor sale materiale la mănăstirea Călărăşăucă, după cum urmează: „Chivot mic de argint - 1; chivot mare de argint - 1; cupe de argint - 5; discose de argint - 5; zvezde de argint -3; linguriţe de argint - 2; copie de oţel - 1; vas de argint pentru păstrarea căldurii - 1; cădelniţă de argint - 1; cădelniţă de aramă - 2; cupă mare de cositor - 1; panaghie de cositor - 1; cruci ferecate cu argint - 3; talgere de cositor - 2; sfeşnice de aramă - 6; candele de argint -2; candele de aramă mari - 4; policandru de aramă - 1; cupe mari de lemn pentru sfinţirea apei - 1; iconostas cu 17 icoane; cruce de lemn pentru procesiuni - 1; clopote mici - 5; coroniţe mici de argint de la sfinţi de pe icoane -10; mânere de argint - 3”2.

Sursa: Mănăstiri și schituri din Republica Moldova : studii enciclopedice / colectiv de autor: Andrei Eșanu. Mihai Adauge, Alexei Agachi [et al.]. – Chișinău : Institutul de Studii Enciclopedice, 2013. – 800 p.